Bekir
Dacă „Buddha zîmbitor” ar avea un alt nume, acela ar fi Bekir. „Fosta mea soție e și ea antropolog. A venit aici, a învățat turcă și kurdă - eu nu vorbesc kurda, dar ea, da - aşa ne-am întîlnit, iar asta i-a schimbat viața. Ce frumos, Doamne, şi tu ești antropolog!”. Bekir are familia în Van. L-am întîlnit la o lună după cutremurul teribil, în restaurantul Cok Cok, restaurantul său din Pera, aproape de bulevardul Istiklal. Cu specific thai, cu un concept creat de un arhitect din Singapore, restaurantul atrage tineri profesioniști (yuppies), oameni din industriile creative, sau pe oricine care este gata să plătească puțin mai mult pentru o atmosferă bună, oameni prietenoși și mîncare exotică bine gătită.
Într-o zi rece de noiembrie eram cu o prietenă producătoare de film, Gulen, mîncînd aperitive, bune să te lingi pe degete, acompaniate de un pahar de vin și de discuții despre viaţă. Aveam masa de la fereastră, lîngă intrare. Bekir și-a făcut apariția, a văzut-o pe Gulen, ne-a salutat, și-a tras un scaun şi s-a așezat zîmbind, privindu-ne prin ochelarii săi dreptunghiulari, mici, cu ramă neagră. Are o față rotundă care radiază fericire și deschidere către celălalt. Am început prin a face schimb de cărți de vizită, a sa și a prietenului său arhitect.
Imediat simți legătură specială pe care Bekir o are cu Asia de Sud-Est - un pod construit prin prietenie și exprimat în mici gesturi cum ar fi acela de a-ți mulțumi cu mîinile împreunate la nivelul bărbiei în timp ce te privește cu ochii săi zîmbitori. În spatele lor simți o viață trăită din plin, cu voința puternică de a face lucruri. Bekir mi-a făcut imediat impresia unui „manufacturier” și a unei persoane gata să ajute. Un tînăr adolescent stătea în jurul barului, uitîndu-se tăcut la noi și avînd o asemănare vagă cu Bekir. M-am gîndit că era fiul său, dar mă înșelam, era o rudă (nepot) din Van pe care Bekir a luat-o la Istanbul pentru că familia sa pierduse mai tot la cutremur. Tînărul a stat puțin cu noi la masă, plecînd atunci cînd am început să vorbim în engleză.
Lui Bekir îi place să fie înconjurat de oameni și ghicesc că acesta este motivul pentru care a ales să-și deschidă un restaurant. Ne-a lăsat să mîncăm și să vorbim, iar după ce am terminat am mers cu Gulen pînă pe Istiklal. M-am întors însă la Cok Cok, pentru că doream să aflu mai multe. Am stat la o masă lungă, înaltă, care face un „T” cu barul restaurantului - acolo își petrece timpul Bekir atunci cînd nu este în biroul de la etaj. Am cerut un ceai verde și m-am bucurat de loc. Nu-mi amintesc exact ce am vorbit, doar energia pozitivă a locului. De fapt, era foarte curios în ceea ce mă priveşte și mi-a pus nenumărate întrebări despre orice. Doar acest lucru vorbește suficient despre deschiderea sa către lume prin curiozitate. Suspectez că este sinceră. Cînd am plecat și am cerut nota, a spus: „Nu, nu, nimeni nu plătește pentru ceai aici!”. Un frumos bun venit și o invitație pentru viitoare conversații. Cînd m-am întors sîmbăta următoare pentru o petrecere la care m-a invitat, i-am vorbit despre proiectul unei cărți cu portrete din Istanbul pe care îl conturasem deja. I-am spus cam cum ar trebui să arate, a rîs: „Sigur, nici o problemă, doar să nu pui o fotografie nud de-a mea.” „Bekir – îi spun - pozezi exact cum doreşti”. Zîmbește din nou.
Dar cine este Bekir pînă la urmă? Prietenii săi l-ar descrie probabil ca pe cel mai blînd om din anturaj; îi place compania, implicit petrecerile, dar nu pare tipul de persoană care să se „piardă” în distracții. Mai degrabă observator și conector, decît un jucător în jocul social, Bekir obține ce are mai bun din calitățile sale înnăscute, generozitatea fiind o trăsătură dominantă. Celelalte urmează aliniate.
Cu mai mult de 10 ani în urmă, cînd trăia la Londra cu soția să (și studia management turistic), două lucruri majore i-au format viitorul. Primul, fratele său mai mic a venit să stea cu ei. După un an, din care şase luni de romanță secretă, acesta s-a căsătorit cu cumnata lui Bekir. La început surprins și îngrijorat de alegerea fratelui său, Bekir este acum unchiul fericit a trei copii, cel mai mic, o fată de trei ani, iar cel mai mare, un băiat de 11. Deși nu are copii, îi poți simți nostalgia faţă de nepoți cînd vorbește de momentele petrecute cu ei la Birmingham, oraşul unde fratele său s-a stabilit.
Restaurantul Cok Cok s-a născut la Londra. Bekir era „gardianul” unei tinere fete din Thailanda în timp ce aceasta mergea la o școală privată din apropiere. Șase ani au creat legături strînse cu familia fetei care venea regulat să-și viziteze fiica. Încet-încet, aceștia au devenit interesați de Istanbul, iar spiritul de observație a lui Bekir a oferit o oportunitate de investiție. El a văzut că, la vremea aceea, mîncarea thai devenea foarte populară în Londra și chiar unele restaurante normale ofereau o secțiune de meniu specială thai. La vremea respectivă Istanbul avea un singur restaurant thai pentru cei 15 milioane de locuitori ai orașului. Astfel a apărut Cok Cok, un restaurant ca o poveste de dragoste patronată de un „Buddha zîmbitor” și avînd că protagoniști o familie din Thailanda (cu o fată la o școală privată din Anglia), un arhitect din Singapore, Bekir și sentimentele și emoțiile care îi leagă pe toţi. Așa cum spune Bekir, „doar lucrurile izvorîte din dragoste trec testul timpului”. Sau poate Buddha?
Alexandru Bălăşescu este antropolog. Ultima carte publicată: Voioasa expunere a ordinii mondiale, Curtea Veche, 2010.