Barenboim, în româneşte, spre sala care îl ovaţiona: ”Festivalul Enescu, în veci!”

La Bucureşti, Festivalul Enescu nu se dezminte. A început cu doi mari muzicieni care au ridicat sala în picioare. Admiraţia pe care publicul o are pentru Barenboim e depăşită doar de afecţiunea pe care o simte pentru Radu Lupu. 

1.Debutul Festivalului a avut loc într-un context mediatic aproape extatic. Encomioanele din toate direcţiile la adresa celor doi protagonişti ai primei seri,

, nu au avut limite în ultimele zile. Pe bună dreptate! M-am bucurat mult să văd în toată presa noastră articole despre cei doi, care mai de care mai experte (efortul absolut lăudabil al fiecărui autor de a se documenta era vizibil). E un salt imens spre bine! Cînd a venit acum doi ani la Festivalul Enescu, tot cu Staatskapelle (a cîntat, atunci, absolut fabulos Mozart şi Bruckner), primirea mediatică a fost ceva mai limitată şi cînd a venit pentru prima dată la Festival, acum vreo 12 ani, cu Chicago Symphony, aproape nimeni în presa generalistă – cît o fi fost ea de quality – nu prea ştia cine e Barenboim deşi, în lume, era deja un superstar.  Astăzi, toată lumea românească ştie cine e Barenboim şi care îi este valoarea. Excelent! Aşadar, e greu să mai adaugi ceva la cele scrise deja despre cei doi sau despre excelenta orchestră Staatskapelle din Berlin. Şi, mă grăbesc să adaug, fiecare rînd laudativ e bine meritat.

2.Înainte de a comenta ceea ce s-a întîmplat în sala Palatului la debutul Festivalului, aş vrea să mai mărturisesc o excelentă impresie: publicul. A fost cald, receptiv, atent, cunoscător. Nu s-a mai tuşit în micile pauze dintre mişcări ca la sanatoriul TBC, nu s-au mai auzit telefoane mobile, iar numărul celor care au venit după începerea concertului forfotind să-şi caute locul s-a diminuat spre zero. Eu, unul, nu fac un mare caz dacă se aplaudă între mişcări. Ştiu că pentru mulţi e un păcat strigător la cer, dar mie nu mi se pare că este o greşeală atît de mare de ”protocol” pe cît se zice. Totuşi, m-am bucurat să văd cît de disciplinaţi au fost spectatorii în privinţa asta: practic nimeni nu a mai aplaudat înainte ca lucrarea interpretată să se încheie. Şi cînd a venit momentul aplauzelor, generozitatea publicului a fost copleşitoare. Aşa se face că publicul a primit ceea ce dorea, trofeul său, encore-ul: Radu Lupu ne-a lăsat să privim puţin orizontul fascinant al interpretării pe care o dă Sonatei ”Patetica”, cîntînd mişcarea a II-a din ea, iar Staatskapelle a răspuns aplauzelor care nu se mai terminau cu două momente: Sibelius (Vals trist) şi Ceaikovski (Poloneza din Evgheni Oneghin).

Citiţi articolul integral pe Blogurile Adevărul.