Back To School

21 septembrie 2012   Dileme on-line

De două ori am fost în America (nu mai trebuie să-ţi spun, Gheo, care Americă); şi acolo, aversiunea mea pentru orişice activitate de shopping a fost transformată, cît ai clipi, într-o pasiune de cumpărător cvasi-dependent. Magazinul odios se făcu un Rai cu bulevarde interioare, cu intersecţii din care lipseau totuşi semafoarele – şi cu două campanii binecuvîntate, la date diferite, dar care, din motive obscure, s-au suprapus în mintea mea.

Prima, în ordine cronologică, este

în a treia duminică din iunie. A doua o ia din vreme pentru a culmina cu

(prima zi de luni din septembrie) şi îi zice

Cu prima campanie, te simţi şi tu tată. Cu a doua, redevii copil. Vitrinele cu ghiozdane, penare, creioane, stilouri, călimări, caiete, ascuţitoare, agrafe, mine de pix, rigle, echere, dicţionare, manuale, compendii, atlase, clasoare, ierbare îţi fac pur şi simplu bine. Capeţi o poftă de învăţat, ceva de speriat. Devii nerăbdător: să înceapă odată şcoala, să te-arunci pe studiu, să rupi cartea.

La noi, prin mizericordia Guvernului, şcoala a început niţel mai tîrziu anul ăsta. Să nu ne plîngem: a fost binişor. După o vacanţă

(e bine cînd nesimţirea trece de la oameni, la vacanţele lor) prin întindere şi uşor nebună prin evoluţiile de pe scena politică, ar fi şi culmea să ne plîngem că, în fine, mamele, taţii şi copiii lor se întorc, fieştecare, la ale lui. Aşa e firesc. Aşa e corect. Stop excursiilor devălmaşe. Punct proliferării monstruoase de

-uri,

-uri, tablete şi PSPCWMX-uri achiziţionate fără

de pe un site

. Gata cu LOL şi cu LMFAO. Să ne întoarcem la muncă şi la învăţat, mici şoimi ai Patriei capitaliste. 

Aerul s-a făcut, deodată, rece. În oraş s-au întins lanţurile de maşini. Traficul a redevenit trafic. (În august, bulevardele bucureştene erau atît de libere, că nici nu mai ştiai să conduci pe ele.) Florăriile sînt ticiste de mame dichisite, pe care le aşteaptă, în maşini, soţi vorbind la telefon. Pantalonii ăştia ţi-au rămas mici, fraiere, acum ţi-ai dat seama? Fii cuminte, fetiţo, de cîte ori să-ţi spun?! Nu mai clacsona, dobitocule, nu vezi că ne

Curtea Liceului e plină; şi îţi trebuie o atenţie extrem de distributivă, pentru a nu claca. Emoţiile sînt

care casă?, aşa se zice, dar, mă rog, uite casa aia pe care doi muncitori s-au oprit din lucru şi trag cu urechea la ceremonie. Nu-i rea ceremonia. Nu-i rea şcoala. Nici noi nu sîntem răi. Pe cuvînt că nu sîntem răi în ziua asta de început. Exact ziua în care reîncepem să ne căţărăm în pomul cunoaşterii.

Defect profesional,

bijuteria lui Groşan, se reactualizează brusc. O s-o citesc iar şi o să dau alt citat, pentru

şi domnul Cosaşu iar n-o să-l citească, fiindcă nu citeşte online. Asta e: „Pe uşă elevii se scurgeau acum încet, căci directoarea, ajutată de responsabila sindicală, făcea controlul matricolelor, al tunsorii şi, la fete, al ciorapilor. Sistemului de control din anii trecuţi direcţiunea îi adusese o inovaţie: în faţa scărilor, mai spre mijlocul curţii, exista o platformă cimentată, un fel de podium pe care se aşeza în ocaziile importante o masă lungă. Acolo luau loc cadrele didactice, de-acolo se anunţau premiile la sfîrşit de an, de-acolo se priveau spectacolele sportive în aer liber. Direcţiunea se gîndise să folosească şi altfel poziţia cu totul favorabilă a platformei: într-adevăr, locul central ocupat, spaţiul larg dimprejur, soliditatea betonului din care era făcută dădeau platformei nu numai superioritatea calmă a unui prezidiu, ci şi prestanţa ameninţătoare a unui eşafod. Ideea de a expune astfel oprobriului public pe eventualii şcolari surprinşi în ţinută necorespunzătoare îi venise directoarei prime, profesoară de istorie, încă în trecutul an şcolar, pe cînd îşi pregătea lucrarea pentru obţinerea gradului I din «Influenţele Revoluţiei Franceze de la 1789 la români»; atîta doar că nu găsise prilejul potrivit s-o aplice.”.

Prins între două straturi de copii (a II-a A şi a II-a B), care mai de care mai aranjat şi mai mîngîiat, eşti în mod vizibil fericit. Dar nu numai. Îţi vizualizezi viitorul. După ce curtea Liceului se degajează de piticii intraţi, primii, în şcoală, vezi a VI-a, a VII-a, a VIII-a luînd aceeaşi rută. Sînt tot mai înalţi, tot mai relaxaţi şi tot mai expuşi rahaturilor care vor veni peste ei.

Unul dintre ei se uită la tine, o secundă, şi ochilor lui nu le e frică de nimic. 

Hai să nu devenim patetici; sau, baremi, să nu se vadă... Să revenim la pitici. Cît o să mai fii lîngă al tău? Cît o să mai accepte să-l însoţeşti la o serbare a

Doi ani? Trei? Patru? Aha; şi dup-aia, ce-o să faci? Ce-o să

faci? 

Hai, bucură-te acum, dar cu aceeaşi grijă: să nu se vadă. E pe drumul cel bun, e pe şina potrivită. Cînd o să se plictisească de şină, o să sară vesel din traversă-n traversă. 

Curtea aproape s-a golit. Tare mult aş bea acum o cafea. 

Fotografie de Radu Afrim

Mai multe