Avem o inimă invizibilă despre care trebuie să vorbim

Într-o dimineaţă de duminică, m-am simţit rău. Mai rău ca niciodată. Am deschis toate ferestrele să las aerul să intre, m-am aşezat în pat, dar toba care îmi bătea-n piept devenea din ce în ce mai puternică, furîndu-mi respiraţia, vederea şi auzul. Părea că într-un final mă va goli de viaţa strînsă cu totul în capul pieptului. Era, mă gîndesc acum, un cutremur la nivel local. A durat cinci minute, zece minute, douăzeci de minute, nu se mai oprea. Înainte să sun la 112, m-am îmbrăcat în hainele bune, de vară – în hainele mele albe de tenisman –, m-am încălţat şi m-am pus, tremurînd, pe marginea patului. Totul în jurul meu lucea de curăţenie, ca-ntr-o zi de sărbătoare. Aş fi zis că cineva trecuse pe la mine să îmi pregătească între timp casa, hainele, să mă pregătească pe mine. Am pus mîna pe telefon, „trebuie s-o fac” – mi-am spus, şi am sunat să cer ajutor. A durat fix două secunde pînă mi-a răspuns dispecera, timp în care am crezut că bătăile multiplicate ale inimii îmi fac mai mult rău decît bine, blocîndu-mi aerul. În acele momente, părea că am o inimă pe care nu ar trebui s-o am. I-am explicat cu vocea tremurîndă ce mi se întîmplă şi unde locuiesc: „Nu mai pot să respir, simt cum inima îmi iese din piept, bate foarte tare”, am spus. Iar toba din piept devenea din ce în ce mai puternică, fiecare zgomot o înfuria: respiraţia dispecerei, vocea ei golită de umanitate şi vocea mea cu ecoul dat de apelul telefonic. „Durează deja de o oră”, am adăugat. Mi-a pus apoi cîteva întrebări ale căror răspunsuri indicau, după cunoştinţele mele, un infarct, spunînd că va trimite de îndată o ambulanţă.

Am aşteptat cele cincisprezece minute pînă la sosirea ambulanţei pe un taburet aşezat în mijlocul casei ca într-un muzeu, în timp ce parchetul alb împrăştia, în schimb, o lumină de spital. Eram singur acasă. Între cele două bătăi în uşă ale medicilor de la ambulanţă şi momentul în care le-am şi deschis mi se pare acum o eternitate. Nu îmi amintesc mare lucru de-atunci, recunosc, poate doar clipa în care m-am aşezat din nou pe marginea patului şi cea care a urmat măsurării tensiunii arteriale şi a pulsului. Am auzit, printre altele, cuvîntul infarct. L-am auzit o dată sau de două ori. Sau poate, în acele momente, îmi suna în minte ca un cîntec: infarct, infarct, infarct. După ce mi-au luat tensiunea, a venit şi diagnosticul, în lipsa altui diagnostic: „tensiunea e normală, pulsul e normal”, a spus unul dintre medici, în timp ce celălalt îmi cerceta casa cu privirea. „Nu e un atac de panică”, a spus el din capul locului. „Asta vor ei să credeţi, e o boală inventată depresia asta”, a mai adăugat acelaşi medic. După care mi-a explicat teoria hormonilor tiroidieni, a hiperactivităţii, ca într-un final să-mi recomande o ecografie la tiroidă. Am răsuflat oarecum uşurat, măcar indicii inimii erau normali în acele momente şi nu făcusem infarct.

Cazurile bărbaţilor cu probleme la tiroidă sînt în general rare, dar avînd în vedere că în familia mea există cel puţin două cazuri cunoscute cu probleme la tiroidă, mi-am făcut o programare la endocrinologie pentru a doua zi. Între timp m-am liniştit, am ieşit la o plimbare, aproape că ploua şi nu prea. A fost singurul episod de palpitaţii din ziua respectivă.

Cel de-al doilea atac din acea perioadă a apărut însă a doua zi, chiar cînd aşteptam să intru la endocrinologie pentru ecografia la tiroidă. O femeie în vîrstă, care acuza dureri abdominale grave, ţipa cerînd să fie văzută de un medic. Vocea ei piţigăiată răsuna în toată clinica şi, odată cu ea, toba din pieptul meu, care părea că deja înlocuise inima. Trebuia să fac eforturi mari, la fel, să cred că primesc îndeajuns de mult oxigen cît să rămîn în viaţă. Micul cutremur la nivelul pieptului – prelungit pînă-n timpane, cu tot cu vîjîiala alimentată de ţipetele femeii cu dureri de burtă – a durat doar cîteva minute, fiind ca o replică slabă, la scară mică. A durat, de fapt, cam pînă în momentul în care medicul endocrinolog mi-a strigat numele. Am intrat în cabinetul ei şi i-am povestit ce mi se întîmplase. M-a privit cu reticenţă, ca şi cînd îmi inventasem o boală pentru a scăpa de ceva anume: „Nu cred că aveţi probleme cu tiroida”, a spus ea împăciuitoare, ca o prietenă bună la o cafea. „Dar haideţi să facem o ecografie să ne-asigurăm că funcţionează în parametri normali”, a adăugat. Pe foaia raportului medical intermediar a scris: „Lob drept: dimensiuni – AP/T/L 15/18/40mm; ecostructură – normoecogenă, omogenă. Istm – 3mm, omogen. Lob stîng: dimensiuni – AP/T/L 10/12/40mm; ecostructură – normoecogenă, omogenă. Vascularizare în limite normale bilateral.” Episoadele cu palpitaţii şi senzaţie de sufocare, se pare, nu fuseseră cauzate de tiroidă pentru că, iată,  aceasta funcţionează în parametri normali, am conchis amîndoi. După care mi-a spus, din senin, că îi intră în cabinet, pe săptămînă, cel puţin un bărbat pînă-n 35 de ani care acuză aceleaşi simptome pentru care ajunge să-şi controleze tiroida, apoi inima, apoi sîngele şi tot aşa. Nu a descoperit nici un bărbat pînă acum care să aibă probleme la tiroidă, „poate refuză să se uite unde trebuie”, a mai spus ea sugestiv. Atît mi-a spus, nimic mai mult.

Mi-a recomandat în schimb să urmez şi eu drumul celorlalţi: tiroidă – inimă – sînge. Aşa că mi-am făcut o programare la cardiologie pentru următoarea zi. Ulterior, în ziua consultaţiei la inimă, nu am mai avut nici un episod de palpitaţii; parcă inima nu mai era acolo, dispăruse odată cu toba din piept. Am ajuns de dimineaţă la clinică, am intrat imediat în cabinet, m-am dezbrăcat şi m-am lăsat conectat la firele aparatului pentru o electrocardiogramă. Şi eu, la fel ca medicul cardiolog, mă uitam pe ecran la inima care se mişca, era acolo, încă o aveam. Era, poate, prima dovadă că aveam o inimă fizică, funcţionabilă. Interpretarea rezultatelor a venit de îndată: „EKG în limite normale.” „Am o inimă normală, funcţionează perfect”, m-am gîndit eu, ca la finalul vieţii, cînd te-aştepţi să crăpi oricînd. „Sînt tînăr, fac mişcare, trebuie să am o inimă sănătoasă.” Şi drumul sîngelui m-a dus la aceeaşi concluzie: că sînt sănătos.

Dar nu sînt perfect sănătos. Nici eu, nici tu. Am o problemă despre care nimeni nu vorbeşte, nici un medic din cabinetele strălucitoare ale clinicilor private nu au pronunţat ce trebuiau, poate, să pronunţe. şi poate ar fi fost fix ce nu voiam eu s-aud. Nu mi-am imaginat nici unul dintre episoadele cu palpitaţii, ele au existat şi mă gîndesc că poate vor mai apărea de-acum încolo, înzecite, în cele mai nepotrivite momente. Cineva s-o spună, de ce nu o spune nimeni. Inimile noastre au un mic secret despre care unii medici contemporani refuză să vorbească, un secret care nu se vede la nici o ecografie. Avem, pe lîngă inima care se vede, o inimă invizibilă. Şi mai avem o problemă: noi, bărbaţii tineri care am intrat pe rînd să ne controlăm tiroidele şi inimile, avem o problemă cu a recunoaşte existenţa unor asemenea episoade. Pentru că ce nu se vede nu există: anxietatea, oboseala, singurătatea, atacurile de panică şi, în definitiv, depresia. Deşi nu am fost trist în perioada primului episod cu palpitaţii, el a survenit, iată, m-am speriat, am cerut ajutor. Caz închis, să ne vedem de viaţă.

Mă consider un bărbat puternic şi mai ales raţional. Dar oboseala din ultimele şase luni, ce s-a acumulat insidios pe fondul unui program încărcat, al lipsei de somn şi mai ales din cauza stresului prelungit – căruia, da, i-am ţinut piept cînd a trebuit – m-a aruncat la marginea patului, neputincios şi pe neanunțate, într-o stare similară cu cea a lansării în spaţiu a unei rachete din mijlocul propriului piept. Am fost diagnosticat, într-un final, cu oboseală cronică. Şi ca mine sînt mulţi alţii: unii şi-au aflat diagnosticul, alţii nu. Potrivit celui mai recent studiu, aproape un milion de români sînt diagnosticaţi anual cu depresie, chiar şi în condiţiile în care românii, în general, încă au prejudecăţi mari în ceea ce priveşte o asemenea tulburare. Nu vreau să închid cazul, cel puţin al meu: cred că am o datorie faţă de mine cel puţin să păstrez acest caz deschis şi să previn orice episod similar. Nu mi-e ruşine nici acum, la aproape o lună, că am chemat ambulanţa în toiul unui „episod cu palpitaţii”. Dimpotrivă, e dovada că sînt un om puternic, care a traversat o perioadă stresantă, rezistîndu-i, iar acum mă vindec ca după o rană deschisă, dar invizibilă, pentru care am îndrăznit să cer ajutor.

Nu am avut nevoie de medicaţie, ci de curajul de a recunoaşte ce se întîmplă cu mine şi de a încerca ulterior să mă fac bine de unul singur. Nu inima pe care am văzut-o pe ecranul medicului cardiolog era bolnavă, ci inima invizibilă, situată nicăieri şi, în acelaşi timp, situată peste tot – în activitatea creierului, a pieptului, în ochi şi urechi, pe piele, în părul care a început să dispară între timp. Am o inimă invizibilă, despre care am uitat să vorbesc pînă acum.

Laurenţiu Ion este specialist în comunicare şi scriitor.