Avanpremieră editorială: Viața secretă a lui William Shakespeare
Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Viața secretă a lui William Shakespeare, de Jude Morgan (traducere de Adriana Voicu), aflat în curs de apariție în Colecția Babel, Editura Nemira. Lansarea va avea loc pe 23 aprilie, la librăria Cărturești Verona.
Pe 23 aprilie s-a născut și a murit marele William Shakespeare – figura tutelară a culturii moderne, personaj pe cît de prolific și actual, pe atît de misterios. Ce moment mai bun să vorbim despre el, despre cine și cum a fost cu adevărat, ce pasiuni l-au guvernat, dar și ce pasiuni a stîrnit de-a lungul secolelor, ce persoane reale au inspirat personajele lui nemuritoare, unde se termină arta și unde începe viața?
Cel mai recent roman din colecția Babel a editurii Nemira, Viața secretă a lui William Shakespeare, de Jude Morgan, trage cortina și ne invită să ne imaginăm cum ar fi putut fi el înainte ca un om de rînd să se transforme într-o legendă. Jude Morgan îi spune povestea într-un roman cuceritor despre artă și dragoste, dar mai ales despre ce descoperim între lumină și întuneric, între adevăr și minciună, între alb și negru, între realitate și ficțiune.
Cum a reușit fiul unui mănușar englez să ajungă cel mai mare scriitor din toate timpurile? A existat Shakespeare cu adevărat? Sau a fost el doar un nume? Istoria consemnează puține fapte despre el: s-a căsătorit cu o anume Anne Hathaway, a plecat din Stratford să-și caute norocul la Londra și a dat lovitura. Fiu plin de ură, soț aproape bun, meșter fără voie, actor ambițios, scriitor mistuit? Toate acestea și mult, mult mai mult de atît. Și totuși, cînd și cum a devenit el geniu?
Jude Morgan s-a născut și a crescut în Peterborough, Marea Britanie. A studiat la University of East Anglia și a început să scrie literatură sub îndrumarea lui Malcolm Bradbury și a Angelei Carter. A publicat mai multe volume. Romanul Emily and Charlotte (2010), poate cea mai cunoscută creație a autorului, propune o incursiune în viața surorilor Brontë. Acesta a apărut după ce Jude Morgan a scris An Accomplished Woman (2009), Symphony (2008) și Indiscretion (2006). În 2005, romanul Passion, inspirat de un episod spectaculos din biografia poeților romantici englezi, a fost considerat una dintre cele mai bune cărți ale anului, potrivit The Washington Post. Cel mai recent volum al autorului este A Little Folly (2014).
***
Mergea grăbit spre casă, făptură a nopții. Peste acoperișuri, stelele săltau odată cu el și nu-l lătra niciun cîine fiindcă tălpile lui abia atingeau ici și colo pămîntul. În minte se țesea o urzeală măiestrită.
Da, îi făgăduise tatălui său că n-o să mai aibă de-a face cu actorii, dar el nu trebuia să afle și, chiar dacă afla, poate că îl convingea de ce era atît de nemaipomenit la ei, felul cum iscau ceva nou din nimic, prin meșteșug și agerime a minții – că erau niște făurari.
Poate că aceasta era adevărata lecție a zilei: totul e posibil. Simțise în seara asta la „Căprioara Albă“, pe cînd discuția devenea mai aprigă, stîrnindu-l și mai mult atunci cînd înceta să înțeleagă. Lumea era o alcătuire uriașă și minunată și totodată era doar un măr, era de ajuns să întinzi mîna ca să-l simți greu în palmă, să tragi de el și să-l culegi.
S-a furișat în casă pe ușa bucătăriei din spate, unde slujnica dormea pe un așternut de paie și cîinele cel bătrîn pe podea. Cînd cîinele a început să se foiască, l-a scărpinat sub gușă și l-a potolit – potaia n-avea habar cîtă silă îi făcea.
A ajuns la piciorul scării. Tatăl lui era acolo. Will nu și-a dat seama dacă apăruse din salon sau stătuse pur și simplu acolo tot timpul cu lumînarea în mînă. De un lucru însă putea fi sigur, din păcate, și anume de chipul său: de faptul că, luat prin surprindere, nu fusese în stare să-și ascundă expresia. Tatăl lui trebuie s-o fi văzut – cît de lehamite îi era lui Will de el și cît ar fi vrut să nu fie tatăl lui! O simțea în privirea lui distantă și rănită.
– Nu e cazul să minți, a zis. Știu unde ai fost. Am trimis un băiat să se uite după tine.
– Tată… știu că nu încuviințezi, totuși nu poate fi atît de rău.
– E vorba de cum mă faci să mă simt.
Rostit răspicat și pe șleau, ca pentru a sublinia că Will nu avea cum să scape folosind vorbe înflorite.
– Nu e faptul în sine. Cînd mi te împotrivești, e vorba de cum mă faci să mă simt.
A rostit ultimul cuvînt cu glas tremurat, iar lui Will îi venea să-i strige: Și crezi că nu înțeleg? Să înțelegi era ușor. Înțelesese și atunci cînd băiatul meșterului Ridley, om mare, dar slab la minte, rîsese de băiețelul sfîrtecat sub roțile căruței cu necurățenii – fusese ca o străfulgerare în mintea aceea întunecată și posacă. Lui Will nici nu-i plăcea, nici nu-i displăcea această capacitate de a capta sentimente; era la fel ca a ști să citești, pur și simplu nu puteai să te dezveți de asta.
Și știu ce simți, tată: că viața este o ascuțime dureroasă, înfiptă în ființa ta, precum cîrligul în gura peștelui. Oamenii șușotesc despre tine și te compătimesc; iar mama este atît de devotată, că nu își îngăduie nici măcar o șoaptă de reproș, așa că tu tot ciulești urechile și le încordezi, cu spaima că o vei auzi. Și, dacă propriul tău fiu ajunge să se întoarcă împotriva-ți, ce hău al decăderii te mai poate aștepta?
– Îmi pare rău, tată!
O ridicare din umeri.
– Presupun că în clipa asta chiar îți pare rău.
Tonul era drastic.
S-a uitat împrejur, căutînd parcă un loc unde să se așeze sau să se întindă – să pună capul jos pe veci.
– După care te duci și faci tot cum vrei tu. E greu, Will. Nu numai că nu vrei să-mi fii ucenic – asta e doar pe dinafară; otrava zace dedesubt.
S-a răsucit și a pipăit să găsească balustrada și Will a văzut atunci că încă se folosea de toiag; cînd s-a apucat de ea, încheieturile degetelor i s-au albit precum osul de sub piele.
Maică-sa, blîndă, liniștită la vorbă și călită ca vătraiul în foc, a intrat în odaia lui, ghicind că era încă treaz. S-a așezat lîngă el pe pat.
– Nu sufăr neînțelegerile. Știu că greșesc, căci ele apar mereu în viață. Știu și de ce v-ați certat, dar n-am să vorbesc despre asta, Will. Doar că nu îndur să te văd atît de… atît de înveninat.
Vorbea chibzuit. Mama lui mînuia cuvintele de parcă ar fi fost ace sau cuțite.
S-a săltat în capul oaselor:
– Ce te face să crezi asta?
– Sînt soție și mamă, am o sută de ochi și de urechi. Cu tatăl tău nu este totdeauna ușor, știu bine.
I-a luat mîna în mîna ei. Degetele ei cercetau, căutînd parcă un bănuț ascuns în palmă.
– Dar încearcă să-l înțelegi. Și-a făcut singur un rost – da, da, nu din ce i-am adus eu ca zestre, deși multă lume a zis că m-am coborît sub rangul meu măritîndu-mă cu el și că în scurt timp dota mea o să se risipească. O chemase Mary Arden, rudă și urmașă a celui mai de vază neam din ținut.
– Și-a făcut singur norocul și am fost mîndră de el. Am fost mîndră cînd a ajuns cel mai de seamă în oraș. Am fost și cînd au venit necazurile peste el. Și cînd s-a ales praful de zestrea mea, chiar și atunci. Ce contează e sămînța, sîmburele din om, și acolo sălășluiesc iubirea mea, și mîndria, și aș vrea să simți și tu la fel.
– Da, a răspuns Will, nerăbdător de acum, înțeleg, dar sîntem ceea ce facem, nu-i așa?
Tăcerile mamei nu semănau cu ale lui taică-său. Îți făceau loc pe divanul moale al răzgîndirii.
– Hai să nu mai vorbim despre asta, a zis el. E așa cum spui, nu mai vrem neînțelegeri.
– Pari istovit. Iar eu te țin de la odihnă… Dar știi ce-a spus tatăl tău cînd m-a luat de nevastă? „Mă simt ca un rege.“ Nădăjduiesc că n-am fost atît de neghioabă, încît să mi se urce la cap. Dar este mîndru ca orice rege, Will.
Iar regele trebuie să aibă și un prinț. Acum îi cuprinsese mîna cu amîndouă palmele. Strînsoarea îi era puternică.
– Ce îmi ceri să fac?
– Nimic; nimic din ce nu vrei. Știu că nu vrei să intri ucenic la el. Dar sînt și alte legături, legături firești, iar să mergi împotriva firii… Cîteodată mă cam înfricoșezi, Will. Nu spun că o să mă tem din pricina ta. Doar că uneori te văd plecînd așa, departe.
Will a scuturat din cap, încercînd să zîmbească. Și-a zis în sinea lui că, la o adică, nimeni nu avea cum să fie mai înfricoșător decît ea.
– Am dres lucrurile cu tata sau așa am de gînd. Și...
– Ah, Will, asta voiam să aud. Îți mulțumesc.
S-a ridicat.
– Fă pace cu el așa cum se cuvine. Nu-l mai înfrunta!
Zîmbetul îi era luminos și calm cînd l-a privit și el a simțit că îl îngheață.
– Și împacă-te cu gîndul ăsta!
Joan a fost cea care a luat taurul de coarne – Joan, care nu număra încă paisprezece ani de viață, dar care arăta de douăzeci, după trupul plin și energic, și de încă douăzeci, de orice vîrstă și pe deplin femeie, după felul matur în care se arăta egală tuturor. Nu cu mult timp în urmă, cînd pe slujnică o duruse un dinte, dar se ferea de bărbierul-chirurg, Joan împrumutase un clește de la fierar și îi scosese chiar ea dintele pe dată, cîntînd cît o ținea gura ca să-i acopere țipetele.
Will o adora. Cîteodată avea bănuiala că taică-său se cam temea de ea. Joan iubea lumina și veșnic zvîrlea în lături obloanele ferestrelor, iar cînd suferea de pîntecăraie, îi anunța pe toți și le cerea să nu se apropie de latrină. Era opusul mamei sale, a cărei frază caracteristică era împăciuitoarea „Să nu mai vorbim despre asta“, mai ales cînd John Shakespeare privea prea îndelung în pocalul de bere sau în cel al amintirilor, găsind nedreptate pe fundul acestuia. Will bănuia chiar că Joan era cît se poate de capabilă să spună: „Ba nu, hai să vorbim despre asta, să facem lumină!“
– Tată, au venit actorii, și eu încă nu i-am văzut. Pot să mă duc?
– Hm… Să mai treacă un an-doi, Joan, și apoi am putea sta de vorbă.
Dar Joan nu avea de gînd să tolereze asemenea bodogăneli pline de chibzuință.
– Bess Quiney se duce. E mai mică decît mine, iar familia Quiney nu-și mai pierde atîta reputația din pricina asta. Iar la paisprezece ani doamna învățătoare Sturley era și măritată. Mi-a povestit chiar ea.
Will a surprins o privire aruncată de taică-său, care însemna: „E mîna ta la mijloc?“ Dar el fusese ocupa încă din zori, întocmind un inventar complet, plicticos și conștiincios al clădirii din strada Henley.
În plus, de Joan nu aveai scăpare.
– Eu nu cer prea des hatîruri, tată. Multe fete bat veșnic din picior pentru zorzoane și fleacuri. Dar pe mine mă vezi mereu îmbrăcată simplu și cuviincios, nădăjduiesc. Te fac eu de rîs purtînd panglici și brățări caraghioase? Sfinte Doamne, nici nu mă gîndesc!
– Asta e altă poveste.
Dar povestea se sfîrșise deja. Lui Joan nu i se putea refuza ceva ce îi era permis fiicei prefectului Quiney. Bineînțeles, nu putea să se ducă singură. Așa a vrut întîmplarea. Will a privit-o ca pe un bănuț găsit pe stradă. Poți să-l păstrezi sau să-l cheltuiești, dar nu este cu adevărat al tău, ci doar un noroc măsluit. Și numai un nebun și-ar petrece tot restul vieții căutînd bani în țărînă.