Avanpremieră editorială: Val şi Cetatea Sufletelor

2 aprilie 2017   Dileme on-line

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Val și Cetatea Sufletelor, de Ana Alfianu, în curs de apariţie la Humanitas Junior.

„Ce talent grozav are Ana Alfianu! Pe de o parte, spune o poveste inițiatică, în genul celor ale lui Michael Ende sau Peter Beagle, cu băieței și țestoase vorbitoare, cu pești care se hrănesc cu lacrimi, cu prelegeri policolore despre puterea cuvintelor, cum foarte rar s-au scris în literatura noastră. Pe de altă parte, își ilustrează singură povestea cu imagini de o frumusețe care îți taie respirația, exact acele imagini ideale cu care ne visam în copilărie poveștile. Prin urmare, dragi cititoare & cititori, cartea pe care o aveți în mînă nu e doar o carte – e chiar copilăria voastră ilustrată. Deschideți-o: o veți iubi de îndată. Eu, cel puțin, așa am pățit.” — Radu Vancu

Val are 10 ani și face parte din specia visătorilor. Îi place să se joace, să exploreze prin pădurea din apropierea casei și să citească povești. Cu siguranță, nici nu i-a trecut prin cap s-ajungă el însuși personaj într-o poveste.

Însă, într-o bună zi, cuprins de dorul bunicului său, plecat fără putință de întoarcere în Cetatea Sufletelor, Val se hotărăște caute acest loc straniu, netrecut pe nici o hartă din lume. Împreună cu Malila, o broască-țestoasă zburătoare, băiatul porneşte într-o călătorie fantastică, presărată cu primejdii, probe de curaj, nenumărate întrebări şi cu descoperiri pe care le faci doar atunci cînd te apropii de sfîrşitul copilăriei.

Drumul îi poartă pe cei doi din regatul mării, unde domneşte caracatiţa Elacaravolturna, care ştie să vindece suferinţele cu poveşti, într-un  oraş ciudat, care-şi schimbă forma cu fiecare cuvînt rostit de locuitorii săi, în ţinutul balaurului poet O şi, în cele din urmă, în Palatul Lunii, unde stăpînesc visele, păstrătoarele tuturor tainelor omeneşti. Ajuns aici, Val e uimit să-şi descopere că sfîrşitul drumului nu-i capătul călătoriei şi că pentru el adevărata aventură de-abia începe. Şi cu Cetatea Sufletelor ce s-a întîmplat? Au găsit călătorii drumul spre ea? Au reuşit să se întoarcă acasă?

Ei bine, răspunsurile la aceste întrebări ţi se vor dezvălui numai dacă vei avea curaj şi-i vei urma pe Val şi Malila în poveste.

Ana Alfianu s-a născut în 1979 la Brașov şi a urmat cursurile liceului de artă din localitate. A absolvit Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu, cu o licență în arte plastice și decorative, specializarea conservare-restaurare, şi a lucrat vreme de cîțiva ani ca restaurator și grafician la Muzeul Județean din Tîrgu Mureș. Între 2006 şi 2007 a urmat cursuri de teatru, film și artă în Statele Unite.  Val și Cetatea Sufletelor este prima poveste pe care a scris-o și a ilustrat-o.

***

Ela. Thurr. Puterea poveştilor

― Oceanul este un tărîm uriaş şi misterios, dragii mei. Primejdiile pîndesc la fiecare pas şi  lumina soarelui nu răzbate decît la mică adîncime. E drept că în afund sînt nenumărate şi uimitoare frumuseţi, dar trebuie să aveţi mare grijă pe unde mergeţi.

Malila şi Val şedeau pe stînca cenuşiu-gălbuie aflată în mijlocul oceanului şi ascultau atenţi.

Pentru cineva care s-ar fi nimerit acolo din întîmplare, scena ar fi părut stranie, deoarece vocea care vorbea părea să nu vină de nicăieri. Şi totuşi ea răsuna limpede, cînd spartă şi bubuitoare ca un val lovind un perete de granit, cînd moale şi şoptită ca spuma alunecînd pe alge.

Era glasul Stîncii Galbene.

― Eu mă aflu la mijloc între cele trei tărîmuri: al apei, al uscatului şi al cerului. Viaţa mea este frumoasă şi grea. Am puteri pe care le-am adunat, vreme de mii de ani, de la forţele naturii, şi ştiu mai multe despre lumea aceasta decît orice învăţat şi decît orice înţelept. Cu toate acestea,

nu ştiu drumul spre Cetatea Sufletelor. Am să vă ajut să ajungeţi la caracatiţa vindecătoare Elacaravolturna, din neamul zeităţilor care stăpîneau demult peste ape. Poate că ea va ști să vă arate încotro s-o apucaţi. Acum închideţi ochii şi nu-i deschideţi pînă nu vă spun eu.

Val şi Malila ascultară şi, încrezători, închiseră ochii.

După cîteva clipe simţiră un val de aer cald mîngîindu-le chipurile. Şoapte mărunte, ca o incantaţie ritmică, veneau dinspre stîncă.

― Gata, acum puteţi deschide ochii. Vraja pe care am făcut-o o să vă ajute să respiraţi sub apă  cîteva ore, dar nu mai mult. Caracatiţa locuieşte în apropiere, în partea aceea, rosti Stînca Galbenă și, suflînd către ape, croi o cărare vălurită. La ora asta primeşte bolnavi şi povestitori, aşa că s-ar putea să fie nevoie să aşteptaţi o vreme.

Cînd vă vine rîndul, salutaţi-o, vă rog, din partea mea.

Malila şi băieţelul mulţumiră, apoi, cu oarecare teamă şi întrebîndu-se în sinea lor despre ce bolnavi şi povestitori putea fi vorba, se lăsară să alunece în apă. Spre ma rea lor mirare, oceanul nu era atît de rece pe cît se aşteptaseră. O căldură plăcută îi învălui treptat, şi peste cîteva clipe îi năpădi o senzaţie de încredere şi de moleşeală.

„Poate din cauza vrăjii, îşi spuse Val. Poate pentru că acum nu mai sîntem nişte străini oarecare.“

Malila îl prinse pe copil de mînă şi, căutîndu-i aprobarea în privire, începu să coboare încet-încet, urmînd cărarea desenată de Stîncă. Se cufundară tot mai adînc și mai adînc, departe de lumină, printre pietre acoperite de vegetaţie stranie, printre bancuri de peşti coloraţi şi alge.

Și, cu toate că nu mai văzuseră unele ca acestea, simţeau că ajunseseră într-o lume demult cunoscută. Pînă și ochii li se obișnuiră cu verdele luminii din adîncuri, iar de respirat, respirau în voie, de parcă toată viaţa ar fi trăit sub apă. Nu după multă vreme, cei doi ajunseră la o deschidere largă, înconjurată de stînci şi năpădită de o vege taţie feerică, bogat colorată şi unduitoare. În mijlocul luminişului se deslușea, încă de departe, o forfotă de fiinţe care aşteptau nerăbdătoare să ajungă în dreptul Caracatiţei.

Aceasta stătea neclintită, cu ochii închişi, şi părea că doarme. Pe fiecare ventuză de pe fiecare tentacul se găseau peşti, scoici, sirene, inflorescenţe de corali, pisici-de-mare, alge, sepii, ţestoase şi nenumărate alte creaturi despre care Val nici măcar nu auzise şi nici nu era sigur că puteau exista cu adevărat. Dinspre Elacaravolturna răzbătea un amalgam de şoapte de neînţeles, chicote, hohote de rîs sau suspine, vorbe tăioase sau drăgăstoase, toate rostite, după cum se părea, într-o infinitate de limbi subacvatice.

Cei doi se aşezară în rînd cu ceilalţi, iar băiatul, cu rios, întrebă un peşte gras de culoare albastră din apropiere:

― Nu vă supăraţi, ne puteţi spune şi nouă ce se întîmplă?

Peştele deschise o gură rotundă şi păru să ofteze. Îi privi pe Malila şi pe Val, apoi rosti cu voce ostenită:

― Aşadar nu sînteţi de pe tărîmul nostru. Veniţi de pe pămînt, aşa-i?

Rostise cuvîntul „pămînt“ cu un amestec de veneraţie şi teamă.

― Da, de-acolo venim. Avem nevoie de ajutorul şi îndrumarea Caracatiţei. Căutăm o cetate îndepărtată, despre care nimeni nu ştie cu siguranţă unde se află.

Poate că Eliraba... Elaraba... Elacarafi... se poticni Val ruşinat.

― Elacaravolturna, sări peştele albastru. Dar toată lumea îi spune Ela. Da, s-ar putea să ştie ceea ce vă interesează, dar s-ar putea de asemenea să se supere că veniţi la ea cu o astfel de rugăminte. Nu cu asta se ocupă ea de şapte sute de ani.

― Ni s-a spus că este o caracatiţă vindecătoare. E adevărat?

― E adevărat. Totuşi, să nu credeţi că e vorba de medicina obişnuită. Ce face ea nu seamănă cu nimic din ce se întîmplă în ape sau pe uscat în lumea vindecătorilor.

Singurul leac folosit de Ela sînt poveştile.

― Poveştile? căscă Val ochii plin de neîncredere.

― Vieţuitoarele din adîncurile oceanului se îmbolnăvesc ca şi cele aflate sus la voi, pe pămînt. Se întîmplă ca unii peşti să își piardă cîte-o culoare sau să își rupă din nebăgare de seamă cîte-o aripioară; alţii se luptă între ei cît e ziua de lungă şi îşi sfîşie solzii ori îşi sparg dinţii, iar alţii sînt răniţi la vînătoare. Cîteodată, căluţii-de-mare tineri și nărăvaşi se lovesc de stînci din prea mare grabă, iar sirenelor li se întîmplă adesea să-şi prindă pletele lungi în capcanele coralilor sau în rădăcini şi ramuri încîlcite. Ca peste tot, vietăţile de aici suferă uneori de dureri felurite, fac vînătăi sau răcesc. Boala se găseşte pretutindeni. Şi cînd unul dintre noi se îmbolnăveşte, dă fuga la Ela, se aşază pe una din ventuze şi ascultă o poveste. Pe măsură ce cuvintele poveştii se rînduiesc, rana începe să se închidă, vînătaia dispare, ari pioara creşte la loc, solzii se refac, durerile se risipesc şi aşa mai departe. Însă nu doar boli de felul ăsta vindecă Ela. Acestea sînt pentru ea o nimica toată. Ea se-ngrijeşte mai ales de suferinţe ale sufletului.

Malila şi Val se priviră uimiţi. Deşi băiatul era prea mic ca să aibă habar despre ce e vorba, bănuia că dorul de bunicul lui ar fi putut fi una dintre acele suferinţe de care pomenise peştele albastru.

Mai multe