Avanpremieră editorială: Uriașul îngropat
Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din Uriașul îngropat de Kazuo Ishiguro (traducere din limba engleză de Vali Florescu), în curs de apariţie în colecţia „Biblioteca Polirom”, seria „Actual”. Lansarea volumului va avea loc în cadrul Salonului Bookfest, duminică, 24 mai, ora 15, la standul editurii Polirom.
Porniră din nou pe poteca pe care o bătuseră mai devreme, printre ferigi şi urzici. Furtuna făcuse pămîntul de sub picioare înşelător, aşa că oricît de nerăbdători erau să lase în urmă vila, păşiră cu grijă, fără grabă. Cînd ajunseră în fine la cărarea surpată, ploaia încă nu încetase şi căutară adăpost sub primul copac mare pe care‑l găsiră.
— Te‑ai udat pînă la piele, prinţesă ?
— Nu‑ţi face griji, Axl. Haina asta şi‑a făcut treaba. A ta cum e ?
— O s‑o usuce soarele imediat ce apare.
Îşi lăsară boccelele jos şi se rezemară de trunchiul copacului, trăgîndu‑şi sufletul. După o vreme, Beatrice zise încetişor :
— Axl, mi‑e teamă.
— De ce, prinţesă, ce e ? Nimic nu‑ţi poate face rău acum.
— Îţi mai aminteşti de femeia în zdrenţe negre cu care m‑ai văzut vorbind lîngă gherghinul cel bătrîn în ziua aia ? Poate că arăta ca o nebună ce rătăceşte prin lume, dar povestea pe care mi‑a spus‑o avea multe în comun cu a bătrînei. Şi soţul ei fusese luat de un barcagiu, iar ea rămăsese singură pe mal. Şi cînd se întorsese din golf, plîngînd de singurătate, şi se trezise că a trecut marginea unei văi adînci, văzuse pe cărarea lungă, în faţa şi în urma ei, oameni care plîngeau aidoma ei. Cînd am auzit asta, mi s‑a cam făcut frică, şi am încercat să‑mi spun că nu are nimic de‑a face cu noi, Axl. Însă ea a continuat să vorbească despre cum pămîntul ăsta a fost blestemat ca asupra lui să se lase o ceaţă a uitării, ceva ce am observat adesea şi noi doi. Şi apoi m‑a întrebat : „Cum vă veţi dovedi tu şi soţul tău dragostea pe care v‑o purtaţi unul altuia cînd nu vă puteţi aminti trecutul pe care l‑aţi trăit împreună ?“. Şi de atunci mă gîndesc mereu la asta. Cîteodată mă gîndesc la asta şi mă apucă o teamă cumplită.
— Dar de ce anume te temi, prinţesă ? Nu ne‑am pus în gînd să mergem pe o asemenea insulă şi nici nu avem vreo dorinţă să facem asta.
— Chiar şi aşa, Axl. Dacă dragostea noastră se ofileşte înainte de a fi avut măcar şansa să ne gîndim să mergem într‑un asemenea loc ?
— Ce vrei să spui, prinţesă ? Cum să se ofilească dragostea noastră ? Nu e mai puternică acum decît pre vremea cînd eram nişte tineri îndrăgostiţi şi fără minte ?
— Dar Axl, nici măcar nu ne mai amintim acele zile. Sau vreunul dintre anii de atunci pînă acum. Nu ne mai amintim certurile noastre aprinse sau micile clipe de care ne‑am bucurat şi pe care le preţuim. Nu ni‑l mai amintim pe fiul nostru sau motivul pentru care se află departe de noi.
— Putem face să revină toate acele amintiri, prinţesă. Şi, în afară de‑asta, sentimentul pe care îl am în inima mea faţă de tine va fi acelaşi, indiferent ce‑mi amintesc sau uit. Tu nu simţi la fel, prinţesă ?
— Ba da, Axl. Dar pe de altă parte mă întreb dacă ceea ce simţim în inimile noastre azi nu e precum micile picături de ploaie care cad pe noi de pe frunzele ude de deasupra, deşi ploaia din cer a încetat de mult. Mă întreb dacă, fără amintiri, dragostea noastră nu are altă şansă decît să pălească şi să moară.
— Dumnezeu n‑ar permite una ca asta, prinţesă.
Axl spuse asta liniştit, aproape în şoaptă, căci simţise şi el o frică fără nume crescîndu‑i în suflet.
— În ziua cînd am vorbit cu ea lîngă gherghinul cel bătrîn, continuă Beatrice, femeia aceea ciudată m‑a prevenit să nu mai irosesc timpul. Mi‑a zis că trebuie să facem tot ce putem ca să ne amintim ce am trăit împreună, cele bune şi cele rele. Iar acum la plecare, barcagiul ne dă acelaşi răspuns pe care l‑am aşteptat şi de care m‑am temut. Ce şansă avem, Axl, aşa cum sîntem acum ? Dacă cineva ca el ne‑ar întreba care ne sînt cele mai dragi amintiri ? Axl, mi‑e atît de frică !
— Linişteşte‑te, prinţesă, n‑are de ce să‑ţi fie frică. Amintirile noastre nu au dispărut pentru totdeauna, sînt doar rătăcite undeva din pricina acestei blestemate de ceţi. O să le regăsim, una cîte una, dacă trebuie. Nu de‑aia am pornit în călătoria asta ? Odată ce fiul nostru se va afla în faţa noastră, sînt sigur că multe lucruri uitate vor începe să reapară.
— Sper. Vorbele barcagiului m‑au înfricoşat şi mai tare.
— Uită‑l, prinţesă. Ce treabă avem noi cu barca lui sau, la drept vorbind, şi cu insula lui ? Şi ai dreptate, ploaia s‑a oprit şi o să ne uscăm mai bine dacă ieşim de sub copac. Hai să pornim la drum, şi nu‑ţi mai bate capul cu toate astea.