Avanpremieră editorială: Tratat despre obiceiurile, ceremoniile și infamia turcilor

9 noiembrie 2017   Dileme on-line

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Tratat despre obiceiurile, ceremoniile și infamia turcilor de Georg Captivul Septemcastrensis, traducere din latina medievală de Ioana Costa, studiu introductiv de Constantin Erbiceanu, apărut recent la Editura Humanitas, în colecția „Istorie”.

Gorg Captivus Septemcastrensis (Anonimul din Sebeş, Studentul Romosan, Georgius de Ungaria) s-­a născut în 1422, în satul transilvănean Romos. Pe la 15–­16 ani a plecat la studii la Sebeş, de unde, în 1438, cînd oraşul a fost asediat şi cucerit de oştile otomane, a fost luat prizonier împreună cu mulţi alţi locuitori ai cetăţii. A rămas în robie la turci vreme de două decenii. La bătrîneţe, eliberat, a făcut parte din Ordinul călugărilor dominicani şi a locuit la Roma, unde a compus (fără să-­l semneze cu numele său adevărat) un tratat dedicat lumii musulmane, Tractatus de moribus, condictionibus et nequicia Turcorum, publicat prima oară în 1481. Stîrnind un mare interes încă de la apariţie, lucrarea a fost, în deceniile următoare, republicată, tradusă şi retradusă în germană, iar printre editorii săi celebri se numără Martin Luther, care a şi prefaţat ediţia alcătuită de el în 1530. Georg Captivus a murit la Roma, în iulie 1502, la vîrsta de 80 de ani.

Volumul va fi lansat vineri, 10 noiembrie, la ora 19, în librăria Humanitas de la Cișmigiu. La eveniment vor participa Ioana Costa, profesor la Catedra de filologie clasică a Universităţii din Bucureşti, Constantin Erbiceanu, prefațatorul volumului, Bedros Horasangian, scriitor și analist, și Marian Coman, medievist, cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române și cadru didactic asociat la Facultatea de Istorie a Universității din București.

 

Capitolul al zecelea
Despre temeiurile experienţei şi trăsăturile lor aparte

Temeiurile aparte sînt îndoite, şi anume din afară şi dinlăuntru. Cele din afară sînt cele ce ţin în primul rînd de curăţenie. Ei se îngrijesc să arate în cele din afară atîta curăţenie încît le bănuiesc de necurăţenie pe toate cele de care se folosesc. Căci în casele lor, acolo unde mănîncă nu îngăduie defel să se ţină pui ori să intre cîinii şi, dacă din întîmplare un cîine ori un pui ar atinge vreo farfurie ori vreo oală, nu mai mănîncă niciodată din ea. Cînd vor să mănînce pui, mai întîi au grijă să fie ţinut legat şase sau şapte zile şi să i se dea să mănînce grăunţe curate. Dacă se întîmplă ca animalul să moară, fără să-i fi fost tăiat gîtul cu sabia ori cu un fier şi fără să fi fost golit cu totul de sînge, nu se ating nicicum de carnea lui ca să o mănînce. Iar în privinţa curăţeniei trupeşti au o grijă atît de mare, atunci cînd se roagă, încît nu rabdă nici cea mai mică pată pe veşminte ori pe trup. Dar despre abluţiunile care trebuie să preceadă rugăciunea va fi vorba în capitolul al 13-lea[1]. Din aceeaşi pricină nici nu beau vin, nici nu mănîncă porc, pentru că, după cum spun ei, acestea îl fac pe om murdar. După orice firească murdărire, nu le este cu niciun chip îngăduit să stea de vorbă cu cineva ori să lase să fie văzuţi de cineva, pe cît e cu putinţă, mai înainte de a se scufunda cu tot trupul în apă ori de a se stropi cu apă. Din această pricină ei se folosesc fără încetare de băile din cetăţi. Iar acolo unde nu au băi, au vreun loc tăinuit în casele lor pregătit pentru asta, ca să se poată stropi cu apă imediat înainte de a ieşi din casă. Pe unul murdar ei îl numesc tschunup, ceea ce înseamnă murdărie, un lucru socotit de ei respingător.

Temeiurile lăuntrice sînt cele care ţin de poftă şi dorinţă. În primul rînd, de aici vine marea simplitate pe care o arată în construcţiile lor. Căci nu au defel plăcerea de a ridica şi a construi clădiri sau case şi, chiar dacă sînt foarte bogaţi în aur, argint şi bani, totuşi dispreţuiesc într-atît orice exces şi trăsătură aparte, încît ai crede că au făcut legămînt de sărăcie. Arareori se află în cetăţi vreo casă de piatră, în afară de cele ale marilor domni şi ale lăcaşurilor de cult şi ale băilor: de obicei sînt construite din lemn şi pămînt. Ba chiar sînt indignaţi de inutilitatea construcţiilor creştine, cei care le-au văzut. Cînd li se povesteşte celor care nu le-au văzut, îşi arată sila zicînd: Păgînii aceia mizerabili cred că pot trăi veşnic? Chiar domnii lor mari, cînd nu sînt chemaţi în cîmpul de luptă, ies vara în locuri încîntătoare şi, fără să se îngrijească de case, locuiesc în corturi şi stăruie mergînd neîncetat la vînătoare şi relaxîndu-se. Pe lîngă acestea, la ei există un soi de oameni care îşi dau silinţa doar să se hrănească şi să aibă grijă de turme, ţinînd rînduiala vechilor părinţi. Iar aceştia sînt în mare număr, încît, chiar risipiţi prin toată Turcia, abia de le ajunge pămîntul, din pricina mulţimii turmelor şi fiarelor. Nu se îngrijesc de case şi de clădiri, ci străbat pămîntul, după cum le-o cere trebuinţa păşunatului şi a altor nevoi de-ale turmelor. La vremea iernii coboară în locurile de mai jos şi mai calde, dar vara urcă în locurile aflate mai sus. Sînt foarte bogaţi şi puternici, pînă-ntr-atît, încît unul singur dintre ei, împreună cu familia şi bunurile sale, poate înarma şi trimite o oştire; ei totuşi locuiesc în corturile şi colibele cele mai sărmane, dovedind că nu sînt locuitori ai acestei lumi, ci doar călători; şi fac dintr-o pornire cumva firească ceea ce creştinii trebuie să facă printr-un jurămînt, pentru credinţa creştină.

Într-al doilea rînd, este simplitatea pe care o arată prin aceea că privesc cu silă şi dispreţ picturile şi sculpturile de orice fel, pînă-ntr-atît încît pe creştinii care sînt atît de încîntaţi de acestea îi numesc idolatri şi închinători la diavoli şi ei cred că într-adevăr e aşa. De aceea, pe cînd mă aflam în Chios şi voiam să-i conving pe ambasadorii turcilor veniţi acolo pentru a primi tributul, ei spuneau mereu despre imagini, odată intraţi în biserica noastră, nearătîndu-se defel mulţumiţi, ci respingînd toate argumentele, stăruind în îndărătnicia lor: „Voi vă închinaţi la idoli.“ Îi prigonesc chiar pe cei care joacă pe bani, în orice chip ori fel de a juca, pînă-ntr-atît încît pe cei ce îi găsesc îi lovesc şi îi pedepsesc cu multe ocări. Neamul turcilor este străin de acea superstiţie, însemnată mai cu seamă la creştinii din ţinuturile Italiei, care constă în pictarea şi sculptarea propriilor arme şi scrierea pe ele a numelor şi însemnelor proprii, încît la ei nu se poate găsi nicio mărturie de acest fel. Nu se folosesc de peceţi la scrisori, fie ele regeşti ori ale oricui altuia, şi nici de vreun însemn cît de mic, ci dau pe dată crezare doar auzind numele celui care trimite scrisoarea ori cercetînd felul în care e scrisă. Dispreţuiesc aşadar toate acestea şi altele asemănătoare, care dau impresia a fi inutile şi semn de superstiţie, socotindu-le deşarte şi netrebuitoare şi fără rost. Iar asta este pricina pentru care nu îngăduie trasul clopotelor şi nu îi lasă pe creştinii ce trăiesc printre ei să se folosească de ele.

Iar despre simplitatea pe care o arată cînd şed, ce să spun? Căci nu doar ţăranii şi oamenii de rînd, ci chiar şi fruntaşii, mai-marii ori cei ce au rang şi stare – ba nici măcar împăratul lor, cînd se aşază la masă ori face altceva, nu cere un scaun ori ceva pe care să stea ori vreun sprijin, ci, după obiceiul copiilor, se tolăneşte la pămînt, dar într-o atitudine plină de respect şi cumva decentă, dînd astfel cinstire firii care i-a făcut pe toţi la fel. Masa lor e făcută del mai adesea dintr-o piele de rînd, răzuită, ori chiar din piele de cerb nerăzuită, mai degrabă de formă rotundă, lată de patru sau cinci palme, avînd de jur-împrejur cercuri de fier prin care sînt trecute nişte chingi, ca la desagi, cu care se închide, se deschide şi este purtată. Nimeni nu intră altfel decît descălţat în casă ori în sălaşul de închinare ori în vreun alt loc în care are de gînd să şadă. De aceea la ei este socotit necuviincios ca cineva să şadă încălţat. Iar pentru o bună potrivire, se folosesc, mai ales pentru femei, de un fel de suporturi, a căror limbă este numită baschmag, care pot fi uşor date jos şi apoi puse la loc. Există de obicei în case sau în lăcaşurile de cult un loc unde să şadă, aşternut cu covoare de lînă sau de papură şi trestie, ba chiar, cînd nevoia o cere, au nişte tăblii ridicate de la pămînt, din pricina umezelii şi murdăriei locurilor.

Nu voi trece însă sub tăcere, chiar dacă o spun cu ruşine, cît de cuviincios se poartă cînd îşi fac nevoile fireşti în afara casei ori sub privirile mulţimii, cum ar fi cînd se întîmplă să se afle pe cîmp. De aceea se folosesc de veşminte şi nădragi foarte largi şi lungi, deschise în partea din faţă, şi aşa, chiar în mijlocul oştirii, aplecîndu-se la pămînt şi, împingîndu-şi pe dedesubt veşmintele mai înainte de a-şi da jos nădragii, îşi fac nevoile fireşti fără a-şi arăta goliciunea trupului, în aşa fel încît abia dacă poţi băga de seamă ori bănui ce fac. Şi au toată grija ca nu cumva, cînd fac asta, să-şi îndrepte privirea către miazăzi, unde obişnuiesc să se întoarcă atunci cînd se roagă. Pe deasupra, dacă cineva urinează sau îşi face treaba stînd în picioare ori ridicat, în felul creştinilor, este socotit de toţi un eretic sau un afurisit.

[1] Trimiterile făcute de autor la alte capitole sînt adesea eronate (nu şi în acest caz).

Mai multe