Avanpremieră editorială: Toți copiii librăresei
Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Toți copiii librăresei, de Veronica D. Niculescu, în curs de apariție în colecția „Ego. Proză” a Editurii Polirom.
Silvia Albu este o tînără librăreasă întoarsă de curînd în orașul natal, după o absență forțată de aproape cinci ani. Sîntem în România anului 1983. Mîncarea e raționalizată, nu se mai găsește aproape nimic în magazine, lumina se ia timp de o oră pe zi, avorturile sînt interzise și metodele de contracepție inexistente, dragostea vine laolaltă cu amenințarea morții. În cartierul de la marginea Piteștiului, Complexul este un întreg univers, planetele ce se rotesc în jurul propriilor axe sînt Alimentara, Măcelăria, Cofetăria, Merceria, Librăria, Ceasornicăria, Poșta. În viața librăresei, marcată de traumă pe cînd avea doar 17 ani, mișună o mulțime de copii. De-a lungul verii, o idilă se înfiripă între ea și ceasornicar, un bărbat cu șapte ani mai în vîrstă. Apariție atrăgătoare, ceasornicarul pare să-i promită că o va duce cu el către alte orizonturi – dar poți să crezi în promisiuni sau totul e scînteiere fugară? Toți copiii librăresei este un cîntec al însingurării și-al dragostei care poate fi aducătoare de moarte, din vremurile trăite de cei ce-au fost tineri în anii ’80. Un cîntec pe-al cărui fundal este etalat un întreg evantai de povești cu copii.
***
Veronica D. Niculescu este scriitoare și traducătoare. A tradus peste 30 de volume din opera lui Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Don DeLillo, Siri Hustvedt, Eowyn Ivey, Lydia Davis, Tracy Chevalier. La Editura Polirom a mai publicat: Basmul Prințesei Repede-Repede (în colab., 2009), Cad castane din castani (în colab., 2014), Spre văi de jad și sălbăție (2016) și O vară cu Isidor (2017). Locuiește în București împreună cu soțul ei, o mulțime de flori adevărate și cîteva animale imaginare.
Toți copiii librăresei (fragment)
În vremea asta, în centrul Piteștiului se derulează o defilare asemănătoare, însă la o scară mai mică. Mică, mică, dar enormă! E ceva ce nu vezi oricînd. Toate repetițiile desfășurate zile-n șir sub soarele fierbinte, pe stadionul din Ștrand, trebuie să dea roade astăzi, aici, pe bulevardul cel mai lat din oraș, înaintea tribunei instalate în dreptul Parcului 1907, cu fața la magazinul Trivale.
Au așteptat cu toții adunați grămadă mai departe, în Gura Trivăii, un cîrnat enorm înghesuit într-un spațiu prea mic, mii de oameni, muncitori de la Petrochimie și ingineri, tîmplari, țesătoare și doctori, elevi de liceu, de școală generală și preșcolari, bătînd pasul pe loc, fiindcă dimineața era una neașteptat de răcoroasă, la primele ore chiar picurase un pic, și făcînd glume în tot acel timp, atenți la cine-i aude și la cine nu-i aude, nerăbdători să li se dea odată semnalul și să pornească, să execute defilarea, să treacă de tribună și să se ducă în sfîrșit care-ncotro, spre parcuri, spre Ștrand sau înapoi spre pădurea Trivale, pînă departe, la restaurantul Cornul Vînătorilor, să prindă mici și bere și suc, poate și crenvurști în corn, deși asta chiar ar fi o minune.
Și iată, după vreo două ceasuri de așteptare, se dă semnalul. Cei din spate văd că în sfîrșit se mișcă ceva în față, instructorii de pionieri strigă de pe margine, copiii se aliniază, oamenii muncii iau poziție de drepți, pornesc cu stîngul, urmînd întocmai dispozițiile vocilor stridente – „Cu stîngul înainte, marș!”, și apoi „Stîng, stîng, stîng, drept, stîng!” – și cu toții se bucură: slavă Domnului, în sfîrșit se urnesc. E o bucurie pe care o simt cînd ies de pe aleea răcoroasă, de sub castani, și umplu strada însorită, căci cu fiecare pas făcut sînt mai aproape nu neapărat de bulevard și de tribună, dar mai ales de standurile cu mîncare și băutură și de promisiunea acestei zile libere, urmată miraculos de încă una. O adevărată vacanță!
Așa că flutură copiii din stegulețele de hîrtie prinse în pioneze pe bețișoare pline de așchii, steaguri tricolore și roșii, cu secera și ciocanul pe ele, și strigă cuminți ceea ce li se spune de pe margini să strige, dar în vocile lor e o veselie apăsată, exagerată, care înseamnă cu totul altceva decît își vor fi închipuind tovarășii aflați în tribune.
Stegulețele se agită cu și mai multă îndîrjire în dreptul oficialilor, al mai-marilor din județ ale căror nume doar adulții le știu și le rostesc cu teamă, în șoaptă, căci nenorociții ăștia sînt oamenii cu care nu ți-ai dori să ai de-a face, dar copiii nu, ei nu cunosc deloc toate numele acestea, copiii rîd cu fața la soare, fericiți că mai au de făcut încă douăzeci-treizeci de pași și după aceea vor fi liberi, încă două „duminici” la rînd, deși abia a fost duminică alaltăieri. „Ceaușescu – România – ocrotesc copilăria!”, „Ceaușescu și poporul, Ceaușescu – viitorul!” răsună din gurițele lor care nu știu ce spun. Iar purtătorii de costume din tribune zîmbesc umflînd gușulițe, fiindcă uite ce drăguți sînt copiii, tovarăși, și uite-i cum rîd!
Ce nu știu ei e că la nivelul băștilor albe de pionier și-al șepcuțelor de șoimi ai patriei circulă cu o viteză demnă de atmosfera științifico-fantastică a cîntecului „Noi în anul 2000” o poantă bună, o poantă pe care nu tocmai copiii, ci pura întîmplare a născocit-o. Dar ochiul de copil a scos-o la lumină.
În spatele tribunei se întrezărește, înalt, somptuos, „Monumentul 1907”, iar pe soclu e un țăran înverșunat, cu brațul ridicat către ceruri. Toată lumea îl știe de atîta amar de vreme, încît nimeni, dintre adulți, nu se mai uită la statuie și nu mai observă nici un detaliu legat de ea. Doar ochiul proaspăt al unui pui isteț, în vîrstă de vreo nouă ani, cu medalie de pionier fruntaș și șnur roșu la piept, a observat ceva. Și copilașul acesta i-a spus la ureche celui mai bun prieten, iar acesta s-a uitat la statuie, a izbucnit în rîs cu gura pînă la urechi și i-a spus altuia de lîngă el, și tot așa, poanta a circulat mai departe și mai departe, pînă ce toți copiii s-au pus pe-un rîs sincer, de-acum fiind cu adevărat fericiți, ținînd cu toții capetele întoarse spre dreapta și chipurile și brațele înălțate înspre tribună, exact așa cum insistent li se ordonase să facă, însă niciodată nu le ieșise chiar așa bine la repetiții.
Fiindcă, iată: furios și sălbatic, țăranul de pe soclu agită în aer un topor și pare că stă să-i trosnească pe ștabii așezați în tribune – iar pămpălăii ăia habar n-au ce se întîmplă în spatele lor! Rîde și Adina, rîde și Diana, fiecare în grupul ei de colegi, rîde și Mădălin, cum n-a mai rîs de mult, rîde și Cosmin, cu cîteva rînduri în urmă, mînă în mînă cu colegii lui șoimi, rîde și Doinița, ținînd un steguleț roșu într-o mînă și cealaltă mînă la gură, ca să nu se vadă că-i știrbă: chiar aseară i-a căzut un dinte din față!
Și rîd, și rîd, și continuă să rîdă și cînd rup rîndurile pentru a fugi fiecare la locul lui bine stabilit, scriind în fața tribunei, cu corpurile lor mititele, bine aliniate unul într-altul, „PCR” și, apoi, „RSR”.