Avanpremieră editorială: Sonia ridică mîna

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Sonia ridică mîna de Lavinia Braniște, aflat în curs de apariție în colecția „Ego. Proză“, Editura Polirom.

„Lavinia Braniște, nume de vîrf din noul val, revine cu un roman extraordinar. Cartea explorează trecutul comunist plecînd de la un scenariu de film despre Zoia Ceaușescu, dar investighează și labirinturile geografice ale României – acele zone obscure și ambigue care apar pe hartă doar în preajma alegerilor electorale. Sonia ridică mîna pleacă în căutarea comunismului pierdut, în căutarea provinciei pierdute, în căutarea familiei pierdute, în căutarea identității de gen, în căutarea noilor configurații sociale din lumea metropolitană de azi. Este un roman melancolic și puternic. Imersiunea lui în trecut provoacă prezentul să iasă la suprafață.” (Mihai Iovănel)

Lavinia Branişte s-a născut la Brăila, în 1983, și a studiat literatură și limbi străine la Cluj și București. A scris poezie, proză și literatură pentru copii. La Polirom i-au apărut volumul de proză scurtă Escapada (2014) și romanul Interior zero (2016), care a primit premiul „Nepotu’ lui Thoreau“ pentru cea mai bună carte de proză a anului 2016 și a fost tradus în germană și polonă.

*****

Sonia are o emisiune săptămînală în care poartă dialoguri cu tineri care ne inspiră. Pe blog scrie despre viitor.

Dincolo de asta, mai e şi munca pe care o tăinuieşte, despre care nu vorbeşte cu nimeni. Se angajează online să genereze texte pentru tot felul de companii. Acum, de exemplu, scrie etichete pentru mazăre congelată şi conserve de porumb: reţete şi sfaturi. Face review‑uri pentru aceste produse pe diverse site‑uri, sub zeci şi sute de identităţi fictive. Apoi, sub alte zeci şi sute de identităţi fictive scrie comentarii negative despre concurenţă.

Vlad a găsit‑o uşor pe Facebook şi a abordat‑o abrupt, spunîndu‑i că i‑ar plăcea să stea de vorbă şi să‑i facă o propunere.

E vară toridă în oraşul Bucureşti, gîndacii au urcat prin instalaţii pînă la etajul şapte. Valul de căldură care a cuprins Europa a fost numit „Lucifer“. Oare căldura sufocantă îţi dă senzaţia asta că‑ţi umblă insecte pe piele? se gîndeşte Sonia în fiecare seară înainte de culcare şi la acelaşi lucru se gîndeşte şi acum, cînd intră în grădina „Verona“, unde are întîlnire cu Vlad Petre. El stă la o masă mică, fix la intrare, aşezat cu faţa spre poartă, o vede imediat şi‑i face semn cu mîna ridicată foarte sus, de parcă între ei ar fi o mare de capete. Lasă telefonul jos şi se întinde să se prezinte.

— Tocmai te‑am sunat, zice el.

Ea se uită la ceas. E fix.

— În caz că eşti aici şi nu mă vezi.

— Ţi‑am studiat profilul, spune ea, te‑aş fi găsit.

El are ochi verzi şi luminoşi, se uită insistent, pune întrebări, e sigur de reuşită înainte de a porni în orice expediţie. Un vînător.

Pe scurt, are o idee şi vrea să facă un film din asta. Vrea ca ea să scrie scenariul. Pentru că are umor şi pare genul riguros. Pentru că a văzut sclipirea. A citit‑o, mai bine zis.

De unde m‑o fi scos? se întreabă Sonia. De ce eu?

De ce nu scrie singur?

Vlad Petre porneşte din start, din păcate, cu o cotă foarte mică, dacă nu şi‑a permis să caute pe altcineva.

Povestea pe care o doreşte e din anul 1974 şi e despre Zoia Ceauşescu şi mama ei, Elena. A auzit un zvon ofertant.

— Zoia lucra la Institutul de Matematică, începe Vlad, unde mai erau angajaţi o sută de cercetători. Era urmărită de Securitate non‑stop pentru că umbla cu bărbaţi şi maică‑sa nu suporta chestia asta. Într‑o zi a dispărut şi n‑au dat de ea tot weekendul şi cînd s‑a întors luni le‑a zis c‑a fost la munte cu un tip. Maică‑sa s‑a enervat şi a poruncit să se închidă Institutul ca s‑o pedepsească.

— Şi cei o sută de cercetători? întreabă Sonia îngrozită, care Sonia la revoluţie tocmai ieşise din burta mamei.

— Afară! zice el cu satisfacţie, căci intriga aceasta are un mare potenţial.

Lui Vlad Petre îi sclipesc ochii cînd spune o poveste, dar nu pentru că i‑ar plăcea să spună poveşti, ci pentru că‑i place să deţină poveşti. Descoperite la alţii. Unele chiar adevărate. Nu e capabil să inventeze, dar asta nu‑l deranjează atîta vreme cît e suficient de intruziv cît să scoată cu cleştele de la oameni.

— Cum poate o mamă să se poarte aşa cu propria ei fiică? se întreabă cu voce tare Sonia.