Avanpremieră editorială: Sfîrșitul sfîrșitului lumii
Dilema veche vă prezintă un fragment din volumul Sfîrșitul sfîrșitului lumii, de Jonathan Franzen, traducere din limba engleză de Daniela Rogobete, în curs de apariție la Editura Polirom.
Romancier de mare forță, Jonathan Franzen se dovedește și un eseist redutabil. Prestigiosul prozator american face în Sfîrșitul sfîrșitului lumii un tur de forță foarte personal, încărcat de un umanism subtil, detectabil sub puseurile de pesimism și mizantropie ce îi punctează comentariile asupra lumii contemporane. Pasionat de păsări, îngrijorat de schimbările climatice și de ascensiunea lui Donald Trump, călător prin cele mai diverse colțuri ale lumii, din Antarctica pînă în Ghana și Albania, Franzen este un bun cunoscător și un comentator tăios al realităților actuale. Credincios lui însuși și adevărului în care crede, critică acerb derapajele de orice fel, chiar și pe cele ale ecologiștilor, a căror cauză o susține. Atractive prin diversitatea tematică, prin incisivitatea polemică a comentariilor și prin poveștile din care se nasc, inclusiv cuceritoarele istorisiri autobiografice, eseurile din acest volum mai reușesc ceva: dezvăluie profilul foarte uman și, cumva, înduioșător al unui pesimist care speră totuși că lumea mai poate fi salvată.
Jonathan Franzen (n. 1959) a crescut în Webster Groves, Missouri, o suburbie a oraşului St. Louis. A studiat limba şi literatura germană la Swarthmore College şi pe urmă la Freie Universität din Berlin, ca bursier Fulbright. A lucrat în laboratorul de seismologie din cadrul Departamentului de Fizica Pămîntului şi Ştiinţe Planetare de la Harvard. Este autorul mai multor romane – Al 27-lea oraş (1988; Polirom, 2007); Strong Motion (1992); Corecţii (2001; Polirom, 2004, 2011, 2013, 2017), distins cu prestigiosul National Book Award şi cu James Tait Black Memorial Prize; Libertate (2010) şi Puritate (2015; Polirom, 2016). A mai publicat două volume de eseuri, How to Be Alone (2002) şi Farther Away (2012), şi unul de memorii, The Discomfort Zone (2006). Este colaborator constant al revistei The New Yorker şi, din 2012, membru al Academiei Americane de Arte şi Litere.
***
(fragment)
Dacă un eseu este ceva încercat – ceva riscant, nefinisat, lipsit de autoritate, ceva propus pe baza experienţei personale şi a subiectivităţii autorului –, atunci s‑ar părea că trăim în epoca de aur a eseului. Petrecerea la care ai mers vineri seara, felul în care ai fost tratat de o stewardesă, părerea ta despre scandalul politic al zilei – prezumția de la care pornesc reţelele sociale este că pînă şi cea mai măruntă micronaraţiune subiectivă merită nu numai să fie consemnată personal, ca într‑un jurnal, dar şi împărtăşită altor oameni. Preşedintele S.U.A. acționează azi pe baza acestei prezumții. În locuri precum The New York Times, tradiționala tehnică de transmitere rigidă a știrilor s‑a îmblînzit atît cît să permită unui eu cu o voce, păreri şi impresii personale să acapareze prima pagină, iar referenții literari se simt din ce în ce mai puţin constrînşi să discute cît de cît obiectiv pe marginea unor cărţi. Odinioară nu prea conta dacă Raskolnikov şi Lily Bart erau nişte personaje plăcute, însă acum problema „caracterului lor plăcut“, laolaltă cu favorizarea implicită a sentimentelor personale ale referentului literar, constituie un element cheie al judecăţii critice. Ficţiunea literară seamănă și ea din ce în ce mai mult cu un eseu. Unele dintre romanele cele mai influente ale ultimilor ani, scrise de Rachel Cusk şi Karl Ove Knausgard, duc tehnica mărturiei autocontrolate la persoana întîi la un alt nivel. Admiratorii mai înfocați ai acestora vă vor spune că imaginaţia şi născocirea sînt artificii desuete, că a pătrunde în subiectivitatea unui personaj diferit de autor este un act de apropriere, ba chiar de colonizare, că singura manieră narativă autentică şi justificabilă politic este autobiografia.
Între timp eseul personal – mecanismul formal folosit în autoexaminarea sinceră şi în susţinerea consecventă a unor idei, elaborat de Montaigne şi perfecționat de Emerson, Woolf şi Baldwin – se află într‑un con de umbră. Majoritatea revistelor americane de largă circulaţie au încetat aproape cu totul să publice eseuri adevărate. Genul acesta persistă cu precădere în publicaţiile mai mici, care, luate laolaltă, au mai puţini cititori decît admiratorii lui Margaret Atwood de pe Twitter. Să deplîngem oare moartea eseului ? Sau să sărbătorim felul în care a cucerit scena culturală mai largă?
O micronaraţiune personală şi subiectivă : din cele cîteva lecţii pe care le‑am învăţat despre scrierea eseurilor, toate au venit din partea editorului meu de la The New Yorker, Henry Finder. Prima dată am mers la Henry în 1994, ca ziarist aspirant aflat în mare nevoie de bani. În principal datorită unui noroc chior, am elaborat un articol publicabil despre Serviciile Poştale Americane, iar apoi, dintr‑o incompetenţă înnăscută, am scris un text nepublicabil despre Sierra Club. Acela a fost momentul cînd Henry a sugerat că s‑ar putea să am ceva talent de eseist. L‑am auzit spunînd „din moment ce, evident, eşti un ziarist de toată jena“, iar eu am negat că aş avea un astfel de talent. Fusesem crescut cu groaza de a pălăvrăgi prea mult despre mine, tipică pentru Midwest, şi mai aveam încă o prejudecată, izvorîtă din anumite idei greşite despre scrierea romanelor, ce se opunea afirmării unor lucruri care ar putea fi descrise într‑un mod mai sugestiv. Dar încă mai aveam nevoie de bani, aşa că îl tot sunam pe Henry pentru diverse recenzii de carte. În timpul unei astfel de discuții telefonice m‑a întrebat dacă mă interesa cumva industria tutunului – subiectul unei noi istorii de anvergură scrise de Richard Kluger. Am răspuns repede : „Ţigările sînt ultimul lucru de pe lume la care vreau să mă gîndesc“. La care Henry a replicat şi mai repede : „Tocmai de aceea trebuie să scrii despre ele“.
Aceasta a fost prima lecţie primită de la Henry şi rămîne cea mai importantă. După ce fusesem fumător de la vreo douăzeci pînă la treizeci de ani, la treizeci și ceva reuşisem să mă las vreme de doi ani. Dar atunci cînd am fost însărcinat să scriu articolul despre poştă şi m‑am îngrozit la ideea de a mă prezenta la telefon drept ziarist la The New Yorker, m‑am apucat iar de fumat. În anii care au urmat am reuşit să mă conving că sînt nefumător sau cel puţin o persoană atît de ferm hotărîtă să se lase iarăşi de fumat, încît deja aş fi putut fi nefumător, chiar dacă eu continuam să fumez. Starea mea de spirit era ca funcţia unei unde cuantice, în care puteam fi și fumător convins, dar şi nefumător convins, atîta vreme cît nu mă sinchiseam să înțeleg ce‑i cu mine. Şi mi‑a fost imediat limpede că scrisul despre ţigări mă va sili să mă evaluez. Asta fac eseurile.
Mai era şi problema cu mama, al cărei tată murise de cancer la plămîni şi care milita împotriva tutunului. Îmi ascunsesem viciul de ea timp de mai bine de cincisprezece ani. Unul din motivele pentru care trebuia să‑mi păstrez postura incertă de fumător/nefumător era acela că nu‑mi plăcea s‑o mint. Imediat ce aș fi reuşit să mă las din nou, definitiv, acțiunea undei ar fi încetat, iar eu aş fi rămas sută la sută nefumătorul care‑mi imaginasem întotdeauna că sînt – asta doar dacă nu apăream mai întîi, sub tipar, ca fumător.
Cînd Tina Brown l‑a angajat pe Henry la The New Yorker, el era un fel de copil minune de vreo douăzeci de ani. Avea un mod aparte de a vorbi din piept, un soi de bombănit hiper‑articulat, ca o proză bine redactată, dar aproape ilizibilă. Eram uimit de inteligenţa şi erudiţia lui şi în scurt timp ajunsesem să trăiesc cu frica de a nu‑l dezamăgi. Accentul pasional din „Tocmai de aceea trebuie să scrii despre ele“ – era singurul vorbitor pe care‑l știam și care putea scăpa basma curată cu un „tocmai de aceea“ accentuat la începutul propoziției şi cu imperativul „trebuie“ – mi‑a permis să sper că lăsasem o urmă, oricît de măruntă, în conştiinţa lui.
Aşa că m‑am apucat să lucrez la eseu, arzînd în fiecare zi vreo jumătate de duzină de ţigări fără filtru în faţa unui ventilator aşezat la fereastra camerei de zi, şi am predat singurul lucru scris vreodată pentru Henry care nu a avut nevoie de corecturile lui. Nu‑mi amintesc cum s‑a întîmplat ca eseul meu să‑i cadă în mînă mamei sau cum anume mi‑a transmis sentimentul ei acut de trădare, dacă a fost printr‑o scrisoare ori la telefon, dar îmi amintesc că atunci n‑a mai luat legătura cu mine timp de şase săptămîni – de departe, cea mai lungă perioadă în care nu mi‑a vorbit. A fost exact aşa cum mă temusem. Dar după ce i‑a trecut supărarea şi a început să‑mi trimită din nou scrisori, m‑am simţit privit de ea și văzut aşa cum eram într‑un fel cum nu mă mai simţisem pînă atunci. Nu era doar faptul că sinele meu „adevărat“ îi fusese ascuns – era ca şi cum nici nu existase cu adevărat vreun sine care să fie văzut.
Kierkegaard ridiculizează în Sau‑sau „omul activ“, cel pentru care activitatea este un mod de a evita o autoevaluare onestă. Ai putea să te trezești în toiul nopţii şi să‑ţi dai seama că eşti singur în căsnicie sau că trebuie să te gîndeşti la efectul pe care rata ta de consum îl are asupra planetei, dar a doua zi ai un milion de treburi mărunte de făcut, iar în ziua următoare, încă un milion de treburi. Atîta vreme cît treburile mărunte nu se sfîrşesc, nu ești niciodată nevoit să te opreşti şi să înfrunţi marile întrebări. Să scrii sau să citeşti un eseu nu este singurul mod de a te opri şi a te întreba cine eşti cu adevărat şi ce ar putea însemna viaţa ta, dar este unul bun. Iar dacă te gîndeşti cît de hilar de inactivă era Copenhaga lui Kierkegaard în comparație cu cea din vremurile noastre, acele notificări subiective de pe Twitter şi postările grăbite de pe bloguri nu mai par atît de eseistice. Par mai degrabă un mod de a evita ceea ce un eseu adevărat ne obligă să facem. Ne petrecem zilele citind de pe ecrane lucruri pe care nu ne‑am sinchisi niciodată să le citim într‑o carte tipărită şi ne văităm cît de ocupaţi sîntem.
M‑am lăsat de fumat a doua oară în 1997. Iar apoi, ultima dată, în 2002. Şi după asta în 2003, pentru ultima‑ultima dată – asta dacă nu punem la socoteală nicotina fără fum care mi se scurge prin sînge în timp ce scriu lucrurile acestea. Încercarea de a scrie un eseu sincer nu‑mi afectează eurile multiple : încă mai sînt, simultan, un dependent cu creier de reptilă, un ins preocupat de sănătate, un veşnic adolescent, un depresiv pe automedicaţie. Ceea ce se schimbă, dacă îmi fac timp să mă opresc şi să cumpănesc, este faptul că identitatea mea multiplă dobîndeşte substanţă.