Avanpremieră editorială: Serotonină

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Serotonină de Michel Houellebecq, traducere de Daniel Nicolescu, aflat în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, colecția „Raftul Denisei”.

Publicat în Franța pe 4 ianuarie 2019, Serotonină, al șaptelea roman al scriitorului Michel Houellebecq, și-a confirmat statutul de cea mai așteptată carte, atingînd în trei luni vînzări de peste 500 000 de exemplare. A apărut concomitant în Germania, Italia și Spania, ocupînd, în fiecare, locul 1 în  topurile de vînzări. Este în curs de traducere în peste 40 de țări.

Roman al unei rătăciri fără speranță pe drumurile din nordul Franței, al dezabuzării și nostalgiei convulsive față de iubiri ratate cu bună știință, dar și al privirii lucide și necruțătoare asupra lumii contemporane, cu răzvrătiți intratabili și „veste galbene“ sui generis, Serotonină este cu siguranță una dintre cele mai puternice, mai tandre și mai vitriolante cărți scrise de laureatul din 2010 al Premiului Goncourt.

Foto: Philippe Matsas

***

 Mi se va reproşa poate că acord prea multă importanţă sexului; nu cred. Chiar dacă ştiu că alte bucurii îi iau treptat locul, în decursul desfăşurării fireşti a vieţii, sexul rămîne singurul moment în care îţi implici personal şi direct organele, aşa încît trecerea prin sex, printr-un sex intens, rămîne o trecere obligatorie pentru producerea fuziunii amoroase, nimic nu poate avea loc în lipsa lui, iar tot restul, în mod obişnuit, decurge progresiv din el. Mai există însă şi alt aspect, faptul că sexul rămîne un moment periculos, momentul unui pariu prin excelenţă. Nu mă refer la SIDA, în mod special, deşi riscul de a muri poate fi incitant la culme, ci mai mult la procreaţie, un pericol mult mai grav în sine, în ceea ce mă priveşte am renunţat la prezervative de îndată ce s-a putut, în fiecare dintre relaţiile mele, la drept vorbind absenţa prezervativului devenise o condiţie necesară a libidoului meu, în care spaima de reproducere deţinea o parte importantă, şi ştiam că dacă, din nefericire, occidentalii aveau să separe efectiv procreaţia de sex (aşa cum mai plănuiau uneori), aveau să condamne nu doar procreaţia, ci şi sexul, şi aveau să se condamne şi pe ei, catolicii conservatori simţiseră prea bine asta, chiar dacă poziţiile lor conţineau, de altfel, ciudate aberaţii etice, ca de pildă reticenţele privind nişte practici atît de nevinovate precum sexul în trei sau sodomia, dar, la cîte pahare de coniac băusem aşteptînd-o pe Yuzu, mă îndepărtam de subiect, iar Yuzu nu era oricum catolică, darămite conservatoare, se făcuse ora 22.00, şi n-aveam s-o aştept toată noaptea, dar nu prea-mi convenea nici să plec fără s-o revăd, aşa că mi-am făcut un sendvici cu ton ca să mai treacă vremea, terminasem coniacul, dar mai rămăsese o sticlă de calvados.

Meditaţia mi-a devenit din ce în ce mai pătrunzătoare, datorită calvadosului, calvadosul e un alcool puternic, profund şi pe nedrept ignorat. Desigur, infidelităţile (ca să folosesc un termen blînd) lui Yuzu mă mîhniseră, vanitatea mea virilă suferise şi, cu precădere, fusesem năpădit de-o îndoială, oare iubea toate sculele la fel de mult ca pe a mea, iată întrebarea pe care şi-o pun bărbaţii, în mod clasic, în astfel de momente, mi-o pusesem şi eu înainte, vai, de a-i fi răspuns afirmativ, e adevărat că dragostea noastră fusese maculată şi că toate complimentele aduse sculei mele, complimente care mă umpleau de mîndrie la începuturile relaţiei noastre (mărime confortabilă, fără să fie excesivă, rezistenţă ieşită din comun), acum le vedeam cu alţi ochi, desluşeam în ele manifestarea unei judecăţi obiective şi reci, rezultat, mai degrabă, al frecventării mai multor scule decît al iluziei lirice emanate de sufletul unei femei îndrăgostite (ceea ce aş fi preferat, mărturisesc umil), n-aveam nici o ambiţie specială legată de scula mea, dacă era iubită, îmi era îndeajuns, o iubeam şi eu, asta simţeam şi gata.

Totuși, nu din acest motiv se ofilise definitiv iubirea mea pentru ea, ci într-o împrejurare aparent mai neînsemnată și, oricum, de mai scurtă durată, schimbul nostru de replici nu durase decît un minut și fusese imediat urmat de una dintre conferințele telefonice bilunare pe care Yuzu le ținea cu părinții ei. Evocase în acea discuție, n-aveam cum să mă înșel, întoarcerea ei în Japonia, și, firește, am întrebat-o ce și cum, răspunsul ei s-a dorit însă liniștitor, va mai trece ceva timp pînă să se întoarcă și, oricum, n-aveam de ce să mă-ngrijorez, și-atunci am priceput, într-o fracțiune de secundă am priceput, un fel de uriașă fulgerare albă mi-a tulburat șirul gîndurilor, apoi mi-am mai venit în fire și-am început un scurt interogatoriu, care mi-a confirmat bănuiala fundamentală: Yuzu își programase deja, într-un plan de viață ideal, întoarcerea în Japonia, dar peste douăzeci sau poate treizeci de ani, avea să se-ntîmple exact după moartea mea, prin urmare moartea mea era de pe-acum programată în planurile vieții ei viitoare, o luase deja în calcul.

Reacția mea era, fără îndoială, irațională, avea douăzeci de ani mai puțin decît mine, existau toate motivele să-mi supraviețuiască, chiar vreme îndelungată, dar tocmai asta e un fapt pe care dragostea necondiționată tinde să-l ignore sau de-a dreptul să-l nege, dragostea fără rezerve e întemeiată pe această imposibilitate, pe această negare și, fie că e validată de credința în Hristos sau de credința în programul de nemurire, în această etapă Google nu intervine decît foarte puțin, în dragostea necondiționată ființa iubită nu poate muri, este nemuritoare prin definiție, realismul lui Yuzu nu era decît un alt nume al lipsei de dragoste, iar această infirmitate, această absență aveau un caracter definitiv, într-o fracțiune de secundă Yuzu ieșise din cadrul iubirii romantice, necondiționate, și pătrunsese în cel al tocmelii, și începînd cu acea clipă am știut că s-a isprăvit, că relația noastră era încheiată și era chiar mai bine să se termine cît mai curînd, pentru că n-aveam să mai trăiesc niciodată cu impresia că am în preajmă o femeie, ci un soi de păianjen, un păianjen care se nutrea cu fluidul meu vital și care păstra totuși o aparență de femeie, avea sîni, avea un cur (pe care am avut deja prilejul să-l preamăresc) și chiar o vulvă (asupra căreia mi-am exprimat rezervele), dar nimic din toate astea nu mai conta, în ochii mei devenise un păianjen, un păianjen prădător și veninos care-mi injecta zilnic un lichid paralizant și ucigător, un păianjen care trebuia să iasă, cît mai repede cu putință, din viața mea. 

Sticla de calvados se isprăvise și ea, era mai bine de unsprezece noaptea, poate că, pînă la urmă, soluția cea mai bună era să plec fără s-o mai revăd. M-am dus pînă la geam. Un vaporaș de croazieră, probabil ultimul din ziua aceea, cotea pe lîngă Île des Cygnes, atunci mi-am dat seama că aveam s-o uit foarte repede. 

*** 

Am avut o noapte grea, străbătută de vise neplăcute în care riscam să pierd avionul, ceea ce mă făcea să întreprind felurite acțiuni primejdioase, ca de pildă să-mi iau zborul de la ultimul etaj al turnului Totem, încercînd să ajung la aeroportul Roissy pe calea aerului – uneori trebuia să dau din mîini, alteori doar să planez și izbuteam, dar anevoie, fiindcă la cea mai mică slăbire a concentrării mă puteam prăbuși, am trecut printr-un moment dificil cînd survolam Jardin des Plantes, pierdusem cîțiva metri din altitudine, abia dac-am reușit să trec pe deasupra țarcului cu animale sălbatice. Interpretarea acestui vis nătîng, dar spectaculos, era desigur limpede: mă temeam că nu voi reuși să scap.

M-am trezit la ora cinci fix, aveam chef de-o cafea, dar nu puteam risca să fac zgomot în bucătărie. Foarte probabil, Yuzu se întorsese. Oricum și-ar fi petrecut serile, nu se-ntîmpla niciodată să se culce în altă parte: era de neconceput să se bage-n pat fără să se fi uns cu toate cele optsprezece alifii de înfrumusețare. Acum dormea fără doar și poate, dar la ora cinci era nițel cam devreme, de-abia pe la șapte sau opt avea somnul cel mai adînc, trebuia să mai aștept. La hotelul Mercure optasem pentru early check-in, camera îmi stătea la dispoziție începînd cu ora nouă, aveam să găsesc cu siguranță o cafenea deschisă prin cartier.

Îmi pregătisem valiza din ajun, nu mai aveam nimic de făcut înainte plecare. A fost cam trist să constat că n-aveam nici o amintire personală de luat cu mine, nici o scrisoare, nici o fotografie și nici măcar vreo carte, toate încăpeau pe un Macbook Air, un paralelipiped subțire de aluminiu mat, trecutul meu cîntărea 1.100 de grame. Am devenit conștient și de faptul că, în ultimii doi ani ai relației noastre, nu-mi făcuse nici un cadou – absolut nici unul.

Apoi mi-am dat seama de ceva și mai surprinzător, anume că, în seara dinainte, năucit de faptul că Yuzu îmi acceptase tacit moartea, am uitat preț de cîteva minute împrejurările în care se prăpădiseră părinții mei. Exista, în mod sigur, o a treia soluţie, cea a îndrăgostiţilor romantici, fără legătură cu ipotetica nemurire transumanistă, cu la fel de ipoteticul Ierusalim ceresc; o soluţie degrabă aplicabilă, care nu necesita nici cercetări genetice de nivel înalt, nici rugăciuni fierbinţi adresate Celui Veşnic; adică soluţia pe care o adoptaseră părinţii mei, cu vreo douăzeci de ani în urmă. 

Un notar din Senlis care îi avea printre clienţi pe toţi oamenii de vază ai oraşului, o fostă studentă la École du Louvre[1], care se mulțumise ulterior cu rolul de casnică; la prima vedere, părinţii mei nu aveau o biografie care să te ducă cu gîndul la o poveste de dragoste nebună. Aparenţele, după cum constatasem, nu erau decît arareori înşelătoare; în acest caz, însă, erau.

În ajunul celei de-a șaizeci și patra aniversări a zilei sale de naștere, tatăl meu, care, de cîteva săptămîni, fusese lovit de niște stăruitoare dureri de cap, l-a consultat pe medicul nostru de familie, care i-a prescris o tomografie. Trei zile mai tîrziu, i-a comunicat rezultatele: imaginile dezvăluiau o tumoare de dimensiuni destul de mari, dar în stadiul respectiv nu se putea spune dacă era sau nu canceroasă. Era nevoie de biopsie.

După o săptămînă, rezultatele biopsiei au fost cît se poate de clare: tumoarea era într-adevăr canceroasă și agresivă, cu evoluție rapidă, amestec de glioblastomuri și astrocitomuri anaplazice. Cancerul la creier este relativ rar, dar foarte frecvent mortal, rata de supraviețuire fiind de sub 10% pe an; cauzele apariției sale sînt necunoscute.

Ținînd seama de locul unde se afla tumoarea, nu putea fi luată în calcul o operație; uneori, chimioterapia și radioterapia izbutiseră să dea rezultate.

Trebuie semnalat că nici tatăl meu, nici mama nu au găsit de cuviință să mă informeze despre aceste lucruri; nu le-am aflat decît întîmplător, în timpul unei vizite la Senlis, cînd am întrebat-o pe mama despre un plic provenind de la laborator, pe care uitase să-l dosească. A mai fost și altceva care mi-a dat serios de gîndit ulterior, faptul că, în ziua cînd i-am vizitat, probabil că luaseră deja hotărîrea, poate că își și comandaseră produsele necesare pe Internet. 

O săptămînă mai tîrziu au fost găsiți în patul conjugal, lungiți unul lîngă altul. Ca întotdeauna preocupat să nu pricinuiască neplăceri celorlalți, tata anunțase jandarmeria printr-o scrisoare și pusese în plic pînă și cheile casei.

Luaseră medicamentele la începutul serii, era chiar ziua aniversării a patruzeci și patru de ani de căsnicie. Moartea fusese rapidă, m-a asigurat amabil ofițerul de la jandarmerie; rapidă dar nu instantanee, se vedea limpede după pozițiile lor în pat că își doriseră să se țină de mînă pînă la sfîrșit, dar că suferiseră niște convulsii agonice, iar mîinile li se despărțiseră.

Nu s-a aflat niciodată cum îşi procuraseră produsele, mama ştersese istoricul navigării pe Internet de pe computerul casei (cu siguranţă ea fusese cea care preluase iniţiativa, tata detesta informatica şi, în general, tot ce ar fi putut să aducă a progres tehnologic, se împotrivise cu toată puterea, înainte să accepte, resemnat, să-şi echipeze biroul, iar secretara lui controla totul, cred că în toată viaţa nu atinsese o tastatură). Desigur, mi-a spus ofiţerul de la jandarmerie, dacă cineva ţinea morţiş, s-ar putea merge pe urmele comenzii lor, nimic nu se şterge cu totul în cloud; era deci posibil, dar şi necesar? 

Nu ştiam că doi oameni pot fi înmormîntaţi în acelaşi sicriu, există atîta amar de reglementări sanitare, cu privire la toate şi la orice, încît îţi închipui că aproape totul e interzis, ei bine, nu, în situaţia de faţă, aparent, era posibil, asta dacă nu cumva tata îşi pusese post-mortem relaţiile în mişcare trimiţînd cîteva scrisori, aşa cum am spus îi cunoştea pe aproape toţi oamenii importanţi din oraş şi pe majoritatea celor din întreaga regiune, mă rog, oricum ar fi stat lucrurile, aşa s-a procedat, au fost îngropaţi în acelaşi coşciug, în sectorul de nord al cimitirului din Senlis. Cînd a murit, mama avea cincizeci şi nouă de ani şi era perfect sănătoasă. Preotul m-a cam enervat în timpul slujbei cu vorbăria lui de doi bani asupra miracolului iubirii omeneşti, care este un preludiu al şi mai miraculoasei iubiri divine, mi se părea uşor indecent că Biserica Catolică încerca să-i recupereze, un preot, atunci cînd se află în faţa unui caz de iubire autentică, ar trebui să-şi ţină gura, asta aş fi vrut să-i spun, cît putea pricepe măscăriciul ăsta din iubirea părinţilor mei? Eu însumi nu eram sigur c-o înţeleg cum se cuvine, simţisem mereu în gesturile lor, în zîmbetele pe care le schimbau, ceva care era numai al lor, ceva la care în veci nu aş fi putut să am acces.

[1] Şcoala de la Louvre (EDL), instituţie de învăţămînt superior a Ministerului Culturii din Franţa, unde se studiază istoria artei, arheologia, epigrafia, istoria civilizaţiilor, antropologia şi muzeologia. Este situată la Paris, în aripa Flore a palatului Louvre.