Avanpremieră editorială: Scăunele roşii

30 martie 2018   Dileme on-line

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Scăunele roșii, de Edna O’Brien, trad. Nadine Vlădescu, aflat în curs de apariţie la Editura Nemira, colecţia „Babel”.

Într-o noapte de iarnă, un străin din Balcani ajunge într-un sătuc din Irlanda. Plin de viață, carismatic, jovial, Vladimir Dragan se proclamă un „tămăduitor holistic” și aduce o noutate bine venită în existența monotonă a comunității locale. Fidelma McBride e subjugată de o atracție fatală față de noul venit, cu consecințe teribile atunci cînd în spatele măștii de bonomie se ascunde legătura lui cu măcelurile sîngeroase din fosta Iugoslavie de la începutul anilor ’90. Dar protagonista cărții este Fildelma și drumul ei spre mîntuire, care începe din Irlanda, trece prin Londra și, finalmente, se termină la Haga.

„Marea Edna O’Brien și-a scris capodopera.“ – Philip Roth

„O extraordinară redare a efectelor prelungite ale unei traume. Dexteritatea Ednei O’Brien să treacă, ca în viață, de la romance la horror, de la viața la sat la iad, de la crime de război la un vis al unei nopți de vară e extraordinară. Și, în același timp, tratează cele mai complexe drame morale imaginabile.” – Washington Post

„Extrem de imaginativă și tulburătoare, aici scriitoarea e mai aproape de Kafka decît de Joyce. Este un roman de meditație și penitență.” – Joyce Carol Oates, New York Times Book Review

Edna O’Brien, născută în 1930 în Tuamgraney, Irlanda, este considerată una dintre cele mai valoroase scriitoare contemporane. Pentru romancierul american Philip Roth, de exemplu, este chiar „cea mai talentată autoare care scrie în limba engleză“. Într-o carieră de peste cincizeci de ani, a publicat multe romane, povestiri, piese de teatru și poezii. Country Girls (1960), debutul ei în roman, care avea să devină mai tîrziu o trilogie (în pregătire la Editura Nemira), a avut curajul să rupă tăcerea în care erau învăluite teme-tabu legate de sexualitate și societate în Irlanda după al Doilea Război Mondial. Cartea a fost interzisă și denunțată de la amvon, autoarea părăsindu-și țara natală și locuind de atunci la Londra.

***

Valurile care se lovesc de stînci își aruncă răzbunarea arcuită peste faleză, udîndu-i pînă la piele pe toți cei din fața lor.

Și totuși, le înfruntă doi cavaleri, părintele Damien, numai tinerețe, în sandale maro și în sutană, și doctoral Vladimir, în haina lui lungă și largă – în haină, cu eșarfă roșie, mănuși albe și ochelari cu lentile fumurii și rame din oțel strălucitor. Vîntul îi ridică sutana tînărului preot, ea i se-nfoaie în jurul feței, înăbușindu-i cele cîteva cuvinte stîngace.

E nou-venit în parohie, după ce a fost brusc rechemat acasă, pentru că unul dintre preoți a murit din cauza unui anevrism, iar celălalt, prea atașat de ogari, se ducea mai mult la curse decît își îndeplinea îndatoririle duhovnicești și, în cele din urmă, se și mutase în altă parte. Cît îi lipsește munca lui din suburbiile orașelor Leeds și Manchester, aceea era vocația lui adevărată, să-i ajute pe oamenii sărmani, să le dea speranță, nu viața asta ca un meci de box.

Trec de cutia cu pungi pentru adunat mizeria cîinilor de companie, în timp ce valurile mari, negre și posace se rostogolesc biciuind cele două bănci deja ude leoarcă, și se îndreaptă către dune. Mai devreme căzuseră de acord că e mai înțelept să rămînă afară, deoarece la TJ’s sau la Castel era foarte probabil să fie unii care trag cu urechea sau, după cum spusese amabil părintele Damien: „Acolo, pereții au urechi.“

– Abuz, rostește doctorul încă o dată, cu vocea melodioasă, dar pe un ton tăios.

Prima dată cînd îl auzise, cuvîntul îl înțepase, atunci cînd tînărul preot îi făcuse o vizită neașteptată și grăbită, trîntindu-i-l în față, în sala de consultații. Pe loc, atunci și acolo, îl căutase în dicționar, citise definiția și știuse că nu prevestea vreo amabilitate.

„Abuz – Abatere sau fărădelege, mai ales din partea unui funcționar public; acțiune voită și intenționată, care aduce prejudicii unei părți.“

Îl copiase în carnețelul lui, din care citește acum și pe a cărui pagină deschisă cad picături de ploaie.

– Episcopul are unele temeri, spune fratele Damien îndatoritor.

– Îmi pare rău să aud, răspunde doctorul calm.

– Chestia e că… umblă vorba că dumneavoastră aveți de gînd să vă faceți meseria de terapeut sexual, iar aceasta este o țară catolică, unde castitatea este porunca noastră de căpătîi.

– Fără îndoială…

Își liniștete prietenul că în țara lui, în Balcanii lui iubiți, de mii de ani s-au tot pornit războaie pentru a apăra credința de necredincioși.

– După cum vede lucrurile episcopul, continuă părintele Damien, trebuie să fim neîncetat vigilenți și denumirea de terapeut sexual trimite semnale negative… a experimenta… fiori… devianțe… și-aici vocea îi tremură de rușine.

Este prins între deferență și datorie și, cu bîlbîitul lui și mai ales cu aura mistică a doctorului, care stă ascuns sub ochelarii cu lentile fumurii, ochii nu li se întîlnesc niciodată, așa că nu știe dacă mesajul se face înțeles.

– Nu uitați că am depus Jurămîntul lui Hipocrate, și doctorul se-apucă să-i vorbească despre jurămîntul față de Apollo și față de nenumărați zei și nenumărate zeițe tămăduitoare, despre menținerea standardelor etice și în materie de intimitate, despre a nu face rău niciodată, a te ține departe de seducție sau de plăcerile iubirii cu pacienții, fie ei bărbați sau femei, liberi sau sclavi.

– Da, dar dumneavoastră practicați medicina alternativă și asta presupune o grămadă de idei… noi și îndrăznețe și poate chiar un strop de darwinism, spune părintele Damien, încercînd să pară stăpîn pe sine.

Practicile curente și cele alternative (i se spune) merg mînă-n mînă, un salt, de la descoperirile neuroștiinței și ale fizicii cuantice la rezonanța acustică, un dans între particulele corpului, prin care boala poate fi oprită brusc, celulele bune, asemenea soldaților devotați, care se luptă cu celulele rele. E mesianic în entuziasmul lui, citează minunile ce se află în plante, în ferigă, în cojile de semințe de floarea-soarelui, în miezul unui sîmbure de nectarină, prezicînd că va veni o vreme cînd, datorită medicinei, pacienții vor putea să-și asculte sunetul propriului suflet.

– E extraordinar! spune preotul.

În momentul ăsta, e absolut uluit. Defixi. Țintuit. Cuvîntul episcopului îi sună în urechi, latinescul fix, care înseamnă „țintuit locului“, provenit de la cuiele folosite pe vremea romanilor ca să fixeze tăblițele cu blesteme pe corpurile dușmanilor lor. Defixi. E pe jumătate orbit de ploaie și terenul e plin de gropi, astfel încît se clatină, deși ar trebui să se țină drept.

– Nu-mi place să insist, spune el, dar, dacă ar fi să ne imaginăm un bărbat sau o femeie întinși pe canapeaua dumneavoastră și dacă denumirea de terapeut sexual le tot vine în minte, nu s-ar aștepta ei la ceva (și aici rămîne fără aer pronunțînd cuvîntul) pervers?

– Mulțumesc că ați sintetizat atît de bine, dar dați-mi voie să spun că nu mă aflu aici ca să înhaț suflete sau corpuri din rîndul credinței… mă aflu aici ca să fac bine.

– Vezi dumneata, mulți simt un vid în viața lor… căsnicii care și-au pierdut aplombul… întîlniri pe internet… nuditate… hedonism… ce lucruri am auzit eu la spovedanie…

– Ei, bine, astea sînt lucruri pentru spovedanie, între ei și tine, nu între ei și mine.

– Ortodocșii oare nu se spovedesc? întrebă preotul, făcîndu-și puțin curaj.

– Da și nu… în jurisdicția antiohiană de care aparținem, fiecare preot este învestit cu puterea de a asculta spovedanii, dar nu toți preoții aleg s-o facă.

– Episcopul meu n-o să fie convins de asta… regretarea păcatelor și căința sînt înscrise în ADN-ul nostru.

– Ar trebui să vă reamintesc că și noi recunoaștem cele șapte sacramente, inclusiv penitența, pe care voi o numiți „spovedanie“, și ungerea cu Sfînt Mir.

– Dar dumneavoastră lansați un mesaj incendiar… cîrpa roșie fluturată în fața taurului galic, spuse preotul direct.

– A! exclamă doctorul.

În sfîrșit înțelege, i se aprinde beculețul, nu mai vede ca printr-o sticlă întunecată denumirea de Terapeut Sexual=Baubau.

– De ce să nu renunțăm la ea? i se adresază prietenului nedumerit.

Nimic mai simplu. Își va face noi cărți de vizită, care vor stabili clar disciplinele și metodele riguroase ale cabinetului său.

– Aleluia… Episcopul va dormi neîntors la noapte, spune părintele Damien, mult prea laș.

– Cu toții vom dormi neîntorși la noapte, răspunde doctorul în timp ce-și șterge picăturile de apă de pe lentile cu o batistă curată și uscată.

Aproape că s-au înțeles, cu excepția unui ultim obstacol. Părintele Damien se închipuie în palatul episcopului, în salonul de primire, în fața episcopului cu ochii reci ca țurțurii de gheață și cu nasul ascuțit, a preotului parohial care transpiră și a tuturor celorlalți preoți care stau ca pe ace și-l țin pe el ca pe jar. Important este acum să clarifice diferența între Biserica Creștină și Biserica Ortodoxă.

Doctorul răspunde cu bunăvoință, admițînd că diferențe mai mari sau mai mici au dus, de-a lungul secolelor, la schisme și dualism, adăugînd că multe au fost o simplă chestiune de interpretare, dar cărturarii de ambele părți au ezitat să se dea bătuți. Spuse, de pildă, că pentru unii Dumnezeu era esență, iar pentru ceilalți, experiență, dar și pentru unii, și pentru alții, Platon e hoțul adevărului, iar Hristos, mesagerul lui.

Apoi ridică în slăvi căsătoria indestructibilă între cele două Biserici, petrecută în 1963, la Conciliul Vatican II, cînd Papa Paul al VI-lea s-a întîlnit cu patriarhul Athenagoras ca să rezolve o dată pentru totdeauna diferențele dintre ele și să proclame în fața întregii lumi: „Acum respirăm cu ambii plămîni.“ Biserica Catolică, după cum continuă el, e mai empirică, iar Biserica Ortodoxă, mai mistică, Iadul era un loc fizic pentru unii, în timp ce pentru ceilalți el însemna disperarea sufletului odată cu excluderea lui de la vederea chipului lui Dumnezeu.

Pentru cina mistică a comuniunii, Biserica Catolică folosește pîinea din aluat dospit, adică prescura, iar pentru ortodcoși există pîinea din aluat nedospit sau azima. Ambele Biserici însă ar putea să-și caute rădăcinile în Sfînta Scriptură, la Nicomedia, în anul 310 d.Ch., cînd împăratul Constantin a văzut pe cer semnul Chi-Ro, „XP“ fiind primele două litere ale cuvîntului grecesc pentru „Hristos“. De-atunci avea să fie călăuzit să lupte sub stindardul creștin, ceea ce a și făcut, învingîndu-l pe Maxențiu și cerînd apoi să fie botezat.

Dovada convertirii lui este că rămășițele sale pămîntești au fost depuse, alături de cei doisprezece apostoli, într-un sarcofag în Patmos, și de aceea poate fi numit al treisprezecelea apostol.

Auzind de Patmos, părintele Damien se gîndește la locuri scăldate de soare, la ape turcoaz-albăstrii, la codrii de cedru și la rămășițele pămîntești ale sfinților, care stau confortabil sub sticlă și aur, cu satin alb aranjat cu grijă sub bărbie ca să le mascheze pielea galbenă și încrețită ce emană Sfințenie.

Rămîne șocat cînd află că toate acele rămășițe au dispărut, că după secole de războaie, jafuri, migrații și pustiire n-a mai rămas nici măcar un oscior sau vreo șuviță de păr.

– Și relicvele? întreabă el pierit.

– Și relicvele! vine răspunsul și oftează amîndoi.

Părintele Damien își compune deja în gînd raportul pentru episcop și ceilalți Părinți. Vor accepta chestiunea respirației cu ambii plămîni, vor protesta puțin la afirmația că Infernul e un loc fizic pentru Roma, iar pentru ortodocși, disperarea în fața excluderii de la vederea chipului lui Dumnezeu, dar Vatican II va fi asul lui din mînecă. De Platon n-o să pomenească. Vor afla intrigați de faptul că rămășițele împăratului Constantin fuseseră puse de loc de cinste alături de cele ale celor doisprezece apostoli, Constantin, care a mai avut și viziunea Schimbării la Față pe Muntele Tabor, aceeași viziune ce li s-a arătat și apostolilor care l-au urmat pe Hristos.

– Mă întreb… spune el cu voce tare și doctorul se întreabă pentru el și împreună cu el.

Iată cum stau lucrurile. El, Damien, ar dori o rămurică de măslin întinsă către comunitate. Să zicem că ar organiza o întrunire publică, nu de la altar, ci să zicem în camera din spate de la TJ’s, unde credincioșii ar putea să-l bombardeze cu întrebări și să primească răspunsuri, să clarifice orice chestiuni nelămurite care ar putea persista.

– Adică o sesiune de întrebări și răspunsuri, spune doctorul cu entuziasm.

E nerăbdător să-i cunoască pe localnici, deoarece are de gînd să se stabilească la Cloonoila, unde deja a descoperit atîta pace, regăsind inocența aceea primordială care în majoritatea locurilor din lume s-a pierdut.

Mai multe