Avanpremieră editorială: Scara lui Iakov

15 noiembrie 2018   Dileme on-line

Dilema veche vă prezintă în premieră un fragment din romanul Scara lui Iakov de Ludmila Ulițkaia, traducere din rusă de Gabriela Russo, recent apărut în colecţia „Raftul Denisei“, Humanitas Fiction. Lansarea va avea loc duminică, 18 noiembrie, ora 14,30, la standul Humanitas de la Gaudeamus. Vor vorbi: Ioana Pîrvulescu, Cristian Pătrășconiu, Denisa Comănescu.

Un roman-parabolă, o carte despre dragoste și conștiință, o cro­nică de familie cu accente autobiografice traversînd un secol de istorie tumultuoasă, în care vocea care se impune aparține unei femei. În 2016, Scara lui Iakov a cîștigat, în cadrul Premiilor Bolșaia Kniga, Locul al treilea și Premiul cititorilor. Este tradus în peste douăzeci de țări.

Nora, tînără scenografă și mamă singură, găsește la moartea bunicii ei un cufăr vechi, de care uită ani întregi. În 2011, cînd îl deschide, des­coperă scrisorile și jurnalele bunicului său, Iakov Osețki, care fusese deportat în Siberia. Citindu-le, simte o mare afinitate cu bunicul pe care l-a întîlnit o singură dată, iar destinul acestuia o face să-și pună întrebări despre propria viață, și mai cu seamă una: pînă la ce punct traiectoria ființei poate fi determinată de genele sale? Scara lui Iakov este povestea a patru generații ce se desfășoară într-o alternanță con­tinuă a planurilor, un caleidoscop de iubiri, trădări, idealuri, culpe, suferință, artă și întrebări fără răspuns, în care istoria este omnipre­zentă, mereu personaj principal.

„Din trecutul său de cercetătoare în domeniul geneticii, Ludmilei Ulițkaia i-a rămas pasiunea pentru investigație, metodă pe care o aplică astăzi psihologiei umane. Pentru autoarea rusă, literatura este antidotul pentru opresiune.“ – Télérama

****

O mare surpriză o aştepta pe Nora la florăria de pe Arbat – nişte zambile splendide, o găleată întreagă, nu mai văzuse aşa ceva. Le cumpără pe toate – şi pe cele albastre bătînd în violet, şi pe cele albe, şi cîteva roz‑liliachii. Dădu pe ele toţi banii pe care îi avea. Îi înveliră florile în mai multe straturi de ziar, şi primi în plus găleata. O porni cu găleata ca ţăranii, tăind prin pasajul Trubnikovski aflat pe partea Arbatului vechi, unde era noua magistrală, apoi traversă Arbatul nou şi ajunse iar pe Trubinovski, pe bucata de drum mai lungă. Începu să picure sau să ningă, poftim de te lămureşte, cerul se făcu cenuşiu‑sidefiu, găleata atîrna greu, cizmele erau ude, laptele îi curgea, dar avea o faşă înfăşurată sub sutien, iar peste harnaşamentul ăsta îşi încinsese o broboadă veche – asta pentru că Taisia, venită în fugă dis‑de‑dimineaţă, o luase la rost zicîndu‑i că dacă nu‑şi înfăşoară broboada, n‑o lasă să plece la înmormîntare. Nora izbucnise în rîs şi şi‑o legase.

Ajunse odată cu maşina mortuară. Urcă prima, înainte să înceapă pregătirile pentru înmormîntare. În cameră aşteptau în picioare cîteva rude îndepărtate, cu feţe posace, se apropiară cîteva persoane cunoscute vag, îi îmbrăţişară pe Nora şi pe Henrik, rostiră ceva de formă, potrivit evenimentului, în grade diferite de afecţiune. O bătrînă mărunţică, purtînd bască şi eşarfă albă, hohotea de plîns pe înfundate într‑un colţ, şi, ca să se liniştească, îi dădură un strop de valeriană turnată în „păhărelul pentru picături“ al bunicii. Nora n‑o cunoştea pe bătrînă.

Ea puse zambilele în sicriu fără să le aranjeze într‑o ordine anume. Era de ajuns că transformau totul în jur ca prin farmec – sărăcia luă chipul splendorii ca în povestea cenuşăresei. După cît se pare, Nora avea ceva experienţă, era om de teatru, tocmai asta îi era profesia, să transforme artistic scena cu mijloace tehnice. Ea înmărmuri cuprinsă de încîntare. Se întîmpla exact ca în spectacolul Pasărea albastră, de la MHAT, unde se folosise lanterna magică atunci cînd Tiltil şi Mitil trecuseră pe tărîmul morţilor, la bunica şi bunicul lor. Da, bineînţeles, chiar Marusia o dusese pe fetiţa de cinci ani la spectacol… I se păru că vede pentru o clipă un semn de aprobare în cuta îngustă dintre pleoapele nu de tot închise. Zambilele avură o putere de necrezut – umplură camera cu mireasma lor pătrunzătoare, anihilînd mirosul puternic de apă de colonie, de praf şi valeriană. Îşi închipui chiar că dacă atinge nuiaua fermecată, camera se transformă în castel, şi bunica, sărmana, cu ambiţiile ei mari, devine ce voise toată viaţa să devină şi nu reuşise…

Pe urmă patru bărbaţi ridicară sicriul şi‑l scoaseră în stradă. Cam zece rude luară loc în maşina mortuară, şi tatăl o urmă în Moskviciul său. Făcură puţin pînă la crematoriul Donskoi, ajunseră prea devreme şi o jumătate de oră stătură degeaba pînă să le vină rîndul. Apoi aşezară sicriul pe un cărucior de bagaje şi‑i lăsară pe Nora şi pe Henrik să intre înaintea tuturor. Nora îşi făcu iar de lucru cu florile. I se păru că de cînd le cumpărase, zambilele se înfoiaseră şi se deschiseseră de tot. Acum nu le mai aşeză haotic, ci într‑o ordine bine gîndită, care avea un sens anume: pe cele roz aproape de faţa îngălbenită, pe cele violet le potrivi în şir compact în jurul capului şi de‑a lungul mîinilor. Şi găsi cu cale că la picioare va azvîrli garoafele deloc potrivite, aduse de rude.

Intrară pe urmă rudele îmbrăcate în paltoane negre, atîrnînd grele, cu garoafe roşii în mînă, şi împresurară sicriul formînd o potcoavă. Totul vibra în lumina puţină, figurile celor prezenţi deveniră distincte. Şi Nora remarcă imediat că rudele sînt de două soiuri: verii primari ai tatălui semănau binişor cu aricii, aveau părul aspru, cu ţepii tari pornind din frunte, nasuri lungi, cu vîrful ascuţit ca un cioc micuţ şi bărbii scurte, iar nepoatele bunicii aveau faţa îngustă, ochii mari, gura ca de peşte lăsată în jos…

„Fac parte din neamul aricilor“, îşi zise Nora şi simţi că o ia cu ameţeală. Răsună imediat Marşul funebru al lui Chopin, care alungă spaima dată de imaginea bizară – de multă vreme marşul se transformase într‑o muzică nepotrivită, cu sonorităţi stridente, frizînd comicul…

— Ţine‑mi căciula, îi şopti Henrik, aflat alături de ea, şi‑i dădu căciula de astrahan, turtită ca o plăcintă. Îşi vîrî mîna în servietă să verifice dacă nu cumva şi‑a uitat buletinul… Nora simţi imediat mirosul părului venit din că‑ ciulă, nu‑i plăcea nici cînd era mică. Şi al ei, dacă nu şi‑l spăla zilnic, căpăta un miros greu de grăsime amestecat cu plante urît mirositoare…

Administratoarea crematoriului, îmbrăcată în costum, citi de pe o hîrtie nişte platitudini oficiale. Tatăl rosti şi el pe urmă ceva la fel de banal, iar pe Nora o apucă tristeţea ascultîndu‑le inepţiile şi văzînd cît sînt de incapabili să transmită ceva. Atmosfera plictisitor de deprimantă fu distrusă pe neaşteptate de bătrîna micuţă care plînsese pe înfundate în cameră. Ea se duse la căpătîiul sicriului şi cu o voce neaşteptat de proaspătă ţinu o adevărată cuvîntare, începînd totuşi cu expresia consacrată: „Azi ne luăm rămas‑bun de la Marusia…“ Dar continuă plină de înflăcărare, surprinzîndu‑i pe toţi:

— Toţi cei care ne aflăm aici şi mulţi dintre aceia care sînt în pămînt am fost zguduiţi zdravăn cînd Marusia a apărut în viaţa noastră. Nu ştiu pe cineva de aici care s‑o cunoască bine. Pe toţi i‑a răscolit, i‑a întors cu susu‑n jos şi cu josu‑n sus. Era atît de talentată, atît de puternică, de categorică, chiar despotică, ca nimeni altcineva. Credeţi‑mă! În prezenţa ei oamenii începeau să aibă mirări, să gîndească cu capul lor. Vă imaginaţi că Iakov Oseţki era genial din fire? Nicidecum, era genial fiindcă de la nouăsprezece ani se născuse între ei aşa o iubire, cum numai în romane scrie…

Din grămada rudelor îndoliate răzbătură nişte şuşoteli; bătrînica le auzi:

— Tu să taci, Sima! Ştiu dinainte ce zici acolo! Da, l‑am iubit! Da, am stat alături de el în ultimul lui an de viaţă, şi asta a fost fericirea mea, nu a lui. Fiindcă ea l‑a părăsit, şi nu‑i nevoie să ştiţi de ce a făcut‑o. Nici eu nu pricep cum de a putut… Dar la căpătîiul sicriului ei vreau să vă spun tuturor – în faţa ei nu sînt vinovată, n‑aş fi făcut niciodată pasul să‑l agăţ pe Oseţki, el era zeul, şi Marusia zeiţa. Cine eram eu? Un felcer! Nu‑s vi‑ novată în faţa Marusiei, dar să fie oare Marusia vinovată în faţa lui Iakov?

Imediat Henrik o apucă de braţe pe bătrînă şi i le scutură ca s‑o potolească, ea se apără cu mîinile uscate ca vreascul şi apoi, cocîrjată, ieşi cu paşi repezi din sală.

Totul fu dat peste cap, sări de la locul ei administratoarea, se auzi iar muzica nesuferită, şi, în sfîrşit, sicriul coborî tot mai jos, unde îl înghiţi focul veşnic, şi pucioasa, şi flăcările iadului… E puţin probabil ca viermii să reziste acolo… Trebuie să‑l întreb pe tata ce e cu bătrîna şi cu povestea asta, îşi zise Nora.

În momentul cînd procedura greoaie fu îndeplinită, Norei îi ieşise din minte că urma parastasul. Îi aminti tatăl ei:

— Mergem?

Rudele se urcară disciplinate în autobuz. Nora se urcă în Moskviciul tatălui ei. El o întrebă neluîndu‑şi ochii de la drum:

— De ce maică‑ta n‑a socotit că e necesar să vină să‑şi ia rămas‑bun?

— E bolnavă, îi veni uşor să mintă Norei.

De fapt, nici măcar n‑o sunase. O să afle ea. După divorţul lui Henrik, Marusia încetase s‑o mai vadă pe Amalia…

Uşa apartamentului era dată de perete, te trăsnea mirosul de blinii de pe coridor. Şi uşa de la camera bunicii era deschisă – acolo mirosul de apă de colonie şi de duşumea spălată se combina cu mirosurile venite de la bucătărie. Fereastra era deschisă larg, şi faţa de pernă albă care astupa oglinda se mişca din cauza curentului… Nora intră, îşi scoase scurta şi o aruncă pe fotoliu. Se aşeză pe scurtă, îşi smulse de pe cap căciula de lînă şi privi în jur – pînă şi praful dăinuind de‑o veşnicie pe capacul pianinei fusese şters. Bunica o învăţa să cînte la instrumentul ăsta cînd Nora avea cinci ani. Punea două perne pe taburet. Dar la vremea aceea fetiţa voia mai mult să se joace cu taburetul – îl culca pe o parte, se aşeza pe unicul picior şi‑l învîrtea ca pe un volan. Atinse taburetul – fusese lăcuit cîndva, însă lacul se cojise de multă vreme… „Să iau pianina pentru Iurik“, se gîndi ea, dar se răzgîndi imediat: muncitori care s‑o încarce, acordor, mobilă mu‑ tată din loc, nu, nu…

În cameră intrară perechi‑perechi persoanele din autobuz exact în ordinea în care stătuseră: cei patru veri primari ai tatălui, aricii, se dezbrăcară şi îşi puseră paltoanele negre pe divan. Urmă grupul femeilor din specia peştilor, se strecurară într‑o dungă pe uşa deschisă. Toate îmbrăcate în şube – cele trei nepoate ale bunicii cu două fete tinere, verişoarele de‑al doilea ale Norei, toate cu bărbiile ascuţite, îndreptate în jos. O încîntare. Şi încă două femei necunoscute. Pe cele două surori Nora le întîlnise la sărbătorile organizate de bunică pentru copiii rudelor. Dar o plictiseau fiindcă erau mai mici decît ea. Nu‑i plăceau tinerii, îi prefera pe vîrstnici. Din grupul femeilor una singură făcea notă aparte – Mikaela, o zdrahoancă oacheşă, cu mustăţi, în jur de şaizeci de ani. Nora se chinui să‑şi aducă aminte a cui fiică sau nevastă era, dar degeaba, uitase… Îşi vedea rubedeniile o dată la zece ani, cu prilejul unor evenimente în familie – ultima oară îi adunase tatăl ei pe toţi cu prilejul susţinerii doctoratului… Liuşa, Niusia şi Verocika erau numele mătuşilor, Nadia şi Liuba – ale fiicelor lor… Şi Mikaela asta „desperecheată“…

Femeile îşi scuturară picioarele în faţa uşii Marusiei, scăpînd de zăpada murdară lipită de pantofi, şi îşi aruncară grămadă şubele pe divan. Nora zări imediat băltoaca lăsată de tălpile ei pe podeaua curate…

La invitaţia vecinelor, intrară toţi încolonaţi în bucătărie. Ridicolul situaţiei îţi sărea în ochi: în mijlocul bucătăriei comune erau aşezate două mese acoperite cu ziare, pe ele se ridica un morman de blinii, iar restul aluatului îl prăjea în trei tigăi Galia, actriţa bătrînă, fosta prietenă apropiată a bunicii – nu‑şi mai vorbiseră în ultimii douăzeci de ani. Katia deşerta crema caldă din cratiţă în carafa pentru spălat, cu mici crăpături, a bunicii, iar în lighenaşul ei tot pentru spălat, desperecheat şi el, se înălţa salata cu sos vinegretă făcut cu economie, în care Katia mărunţise legumele aduse pe gratis de sora ei. În afară de vodcă, nu era nici o altă băutură.

Pe măsuţa bunicii – ea nu gătea niciodată, se mulţumea cu mîncarea de cantină sau cu hrana rece – se afla un păhărel plin cu vodcă, acoperit cu o feliuţă de pîine neagră. Nora simţi cum ia foc de indignare: totul era o farsă, o aiureală. Bunica nu băuse nici măcar o gură de vodcă în viaţa ei, pînă şi băutul vinului îl socotea aproape un dezmăţ… Se repeta ridicolul situaţiei: ea se simţi răspunzătoare pentru cele întîmplate. Ce o costa să spună hotărît: „Nu, n‑o să aveţi parte de nici un parastas!“ Dar regia spectacolului se afla în mîna vecinilor, acum trebuia să suporte pînă la sfîrşit parastasul organizat în comun.

Vecina Katia se simţea stăpîna praznicului, era sărbătoarea vieţii ei, rudele Marusiei fuseseră invitate să‑i serbeze victoria, Henrik huzurea – toate grijile rămăseseră în urmă. Îşi turnară vodcă şi băură fără să ciocnească. Să‑i fie ţărîna uşoară…

Lihnit de foame, Henrik se repezi la mîncare, şi pe Nora o apucară nervii, care parcă se potoliseră cîtă vreme el alergase să rezolve problema cu înmormîntarea. Înfuleca lacom, şi Nora, care de mic copil mînca puţin şi foarte încet, îşi aminti de anii cînd tatăl ei mînca acasă cu poftă, şi ea îl urmărea intrigată.

„Cît de necruţătoare sînt cu el, îşi zise Nora. Are un apetit grozav, atît şi nimic mai mult.“

Ea scoase scormonind în vinegretă o bucăţică de sfeclă. Avea gust bun, dar mîncarea îi stătea în gît. O dureau sînii – era timpul să scape de lapte…

Bătrînul Kolokolţev şedea pe taburetul mic, îi atîrna în afară fundul îmbrăcat în pantalonii de trening. Raisa o adusese pe fiică‑sa Lorocika, fată bătrînă cu expresia feţei inteligentă, moştenită nu se ştie de la cine. Nina, fata Katiei, îşi ocupase şi ea locul la masă. Cîndva Marusia fusese în relaţii bune cu Nina. Socotindu‑se mare specialistă în educarea copiilor, Marusia se ocupase de fetiţă cinci ani de zile, cît timp Nina mersese la şcoală. Purtase în copilărie hăinuţele Norei pînă le făcuse ferfeniţă. Pe la opt ani o întrecuse în înălţime pe Nora, deşi era cu doi ani mai mică. Pe urmă nişte fete rele o învăţaseră să fure, lucrurile o luaseră pe un făgaş greşit, şi Marusia suferise mult cînd Nina fusese trimisă într‑o colonie de copii cu regim sever. Marusia era con‑ vinsă că Nina avea destule calităţi…

Nina, fata cu destule calităţi, stătea pe taburet, cu sînii uriaşi revărsaţi pe masă. Voia să vorbească cu Nora despre copii – ce a născut, cum a născut, dacă alăptează. Şi ea născuse nu demult, nu prea avea lapte, hrănea copilul amestecat, micuţul nu se oprea din urlat.

S‑a nimerit ca rudele să şadă înşirate pe o parte a mesei, şi vecinii pe cealaltă parte. Nora îşi imagină imediat spectacolul care putea fi jucat în locul acela. Chiar în decorul acela. Cu un subtext social interesant. Cum ei încep deodată să‑şi aducă aminte de răposată, şi se întîmplă…apare… Dar Nora nu reuşi să‑şi ducă gîndul pînă la capăt cu ce se întîmplă şi apare, fiindcă în spatele ei veni administratoarea cu peruca pusă strîmb, intrase odată cu vecinii:

— O clipă, Nora. Hai să vorbim ceva. Pe coridor.

Tatăl se afla deja acolo. Femeia îi anunţă că locuinţa trece la stat, că mîine o sigilează şi că tot ce e de luat trebuie luat azi. Tatăl tăcea, Nora aşijderea.

— Să mergem, să vedem, propuse femeia.

Intrară în cameră. Fereastra fusese închisă, dar era frig, albul pînzei de pe oglindă lumina ca albeaţa ochiului. Becul de sus se arsese, de la lămpiţa de pe masă venea o lumină apoasă.

— Pun acum un bec nou, zise tatăl.

O făcea întotdeauna. Se sui imediat să ia becul. Ştia ce şi unde să caute. Îl înşurubă, lumina era puternică, stridentă. Bunica nu‑i punea abajur – fără făţărnicie mic‑burgheză.

„Atmosferă de teatru“, îşi zise iar Nora.

Tatăl luă de pe pianină ceasul rotund, de mărimea unui măr mare, amintire de la bunicul ceasornicar.

— De altceva n‑am nevoie, zise el. Ia ce vrei, Nora.

Nora se uită împrejur. Ar fi luat totul, dar nimic nu‑i era de trebuinţă în afară de cărţi. Austeritate. Prea multă.

— Nu putem rezolva mîine? Ar trebui ales, demontat, zise ea cu îndoială în glas.

— Mîine vine sectoristul să sigileze, de dimineaţă, în timpul zilei, nu ştiu. Vă sfătuiesc să terminaţi treaba azi.

Administratoarea se îndepărtă uşurel şi o lăsă pe Nora cu impresia că pusese la cale, în cîrdăşie cu vecinii, o fărădelege de doi bani, urmărind ca Nora şi Henrik să plece cît mai repede, ca ei să înhaţe imediat toate lucrurile.

Henrik cercetă nostalgic camera – prima lui locuinţă. Nu‑şi amintea deloc casa de la Kiev, unde se născuse, dar i se întipărise bine în minte camera de aici, lungă, cu cele două ferestre, în care locuise cîndva împreună cu mama şi tatăl său pînă la paisprezece ani, cînd tatăl fusese arestat în 1931.

Henrik nu avea nevoie de nimic, de absolut nimic din prăpădita asta de avere. Şi ce‑ar zice Irina, nevasta lui de acum, dacă ar căra acasă toate boarfele de aici?

— Nu, Nora. N‑am nevoie de nimic, zise el şi plecă la bucătărie să se desfete pînă la sfîrşit cu pomana mortului. Nora închise uşa făcînd să ţăcăne clanţa mică de alamă. Se aşeză în fotoliul bunicii şi pentru ultima oară cuprinse cu privirea camera încă plină de viaţă, cu toate că stăpîna ei era moartă. Pe pereţi atîrnau cîteva tablouri de mici dimensiuni, puţin mai mari decît ilustratele. Le ştia cu ochii închişi. Fotografia fratelui bunicii, Mihail, fotografia celebrului actor Kacialov cu autograful acestuia, şi fotografia – cea mai mică — a unui bărbat în tunică, era scris „Mariei“ în dreptul obrazului. Un necunoscut… Nu ştia de ce n‑o întrebase pe bunica niciodată cine era domnul acela. Trebuie să‑l întrebe pe Henrik. Nora se uită la ceas – era timpul să plece. Săraca Taisia îşi petrecuse acasă la ea toată ziua liberă…

Sub fereastră se afla un cufăr din nuiele de salcie împletite. Nora ridică capacul – era plin cu caiete vechi, blocnotesuri, topuri de hîrtie scrisă. Îl desfăcu pe cel de deasupra – un manuscris, sau poate un jurnal… Teancuri de ilustrate, tăieturi din ziare…

Asta‑i tot – iau cărţile şi cufărul. După ce se uită însă mai atentă în jur, puse în cufăr fotografiile de pe pereţi, păhărelul din argint în care bunica îşi ţinea acele de păr, păhărelul pentru picături şi farfurioara de faianţă, fără ceaşca spartă de Nora cîndva în copilărie. Scoase din bufet zaharniţa micuţă şi cleştişorul de spart bucăţelele de zahăr – bunica avea diabet, îi plăceau dulciurile şi din cînd în cînd spărgea cu cleştele o fărîmă de zahăr cît gămălia chibritului. Îşi aminti de carafa pentru spălat şi de lighenaş, dar ele îşi începuseră noua viaţă în vechea bucătărie – ca veselă folosită în comun. Să le pună cruce!

O oră mai tîrziu, după ce rudele se împrăştiaseră care încotro, Nora împreună cu tatăl ei cărară cufărul şi cărţile la maşină. Cufărul intră în portbagaj, cărţile fură puse grămadă pe bancheta din spate, astupînd geamul maşinii. Tatăl o duse pînă acasă şi o ajută să transporte înăuntru tot calabalîcul. Nu intră în apartament, se opri în uşă, dar nici Nora nu catadicsi să‑l invite. Doar fusese cu două luni în urmă ca să‑şi vadă nepotul… Cîndva, în cele trei camere mici, locuise o familie formată din patru persoane – el, soţia, fiica şi soacra lui. Acum locuiau două persoane…

„Bun apartament, confortabil. E bine că nu mai stau înghesuiţi“, îşi zise el. Şi în acelaşi timp i se strecură în suflet regretul că locuinţa mamei trece la stat…

Şi plecă la noua lui casă din Timiriazevka, la Irina. Taisia se pregăti repede de plecare, o sărută pe Nora pe obraz, păşi peste mormanul de cărţi împrăştiate, şi cînd să iasă, tresări aducîndu‑şi aminte:

— Te‑a sunat una, Tusia, Vitia de două ori şi un armean, nu i‑am reţinut numele.

Şi o luă la fugă.

În sfîrşit, toate se terminaseră… Pe masa din bucătărie străluceau trei biberoane curate – băieţelul supsese şase sute de grame. Nora aruncă o privire în camera lui – dormea întors pe burtă, cu picioruşele strînse sub el. Nu i se vedea faţa, doar obrazul rotund şi lobul mărişor al urechii. Fără să‑şi scoată căciula, Nora luă o foaie de hîrtie şi un creion – schiţa îi ieşi din cîteva mişcări. Îi reuşise de minune. Cu asta se îndeletnicea de mulţi ani – cum dădea cu ochii peste ceva, oricît de mic, care s‑o încînte, făcea urgent o schiţă. Şi se adunau, se tot adunau – le arunca pînă la urmă. Ca şi cum memoria avea nevoie de mişcarea mîinii ca să fixeze momentul.

Schiţă cu creionul fără să gîndească, mecanic…

Pe urmă privi mormanul de cărţi din prag şi îşi dădu seama că n‑o să se culce pînă n‑o să le ia la mînă pe toate şi să le pună în ordine. Cel mai mult o deranja mirosul de praf. Umezi o cîrpă, o stoarse şi se apucă să şteargă cărţile una cîte una, fără să se uite la cotoare sau la coperte. Era suficient doar să le atingă ca să le recunoască. Umplu cu ele spaţiile goale din cele două corpuri ale bibliotecii, apoi le aşeză pe celelalte în vrafuri în camera de trecere, atelierul ei. La ora patru termină cu cărţile, rămăsese doar cufărul. Dar era stoarsă de puteri. Se aşeză pe scaunul vienez care scîrţîia îngrozitor. Iurik se foi în pat, ea îşi scoase hainele pline de praf, intră să facă un duş, şi în vreme ce el miorlăia neînţelegînd de ce nu vine mîncarea, Nora se şterse şi alergă la el goală, cu sînii plini. Băieţelul îi zîmbi cu seninul ochilor şi deschise gura. Cît timp el supse, pe ea o fură somnul, şi cînd el adormi, ea se trezi. Îşi îmbrăcă pijamaua şi se prăbuşi pe divanul din camera alăturată.

Dormi somn de plumb şi se trezi ca arsă. Îşi cercetă pijamaua, pe ea umblau ploşniţele ca la ele acasă, lăsînd în urma lor semnul pişcăturii. Îşi scutură capul să se dezmeticească, se uită la ceas – era trecut de opt. Nu le simţise timp de două ore. Sări din pat, ajunse la uşă şi se dumiri – ploşniţele se încălziseră şi porniseră la vînătoare prin găurile dintre nuielele împletite ale cufărului. Îi deschise capacul – era plin cu hîrtii, acolo se încuibaseră multe generaţii de gîngănii, şi ea simţi mirosul caracteristic de ploşniţă. Uite cu ce moştenire se pricopsise! Vai şi amar…

Tîrî cufărul ţinîndu‑l de unul din mînerele laterale rămas întreg. Balconul era în camera lui Iurik, îl tîrî pe lîngă pătuţul alb din răchită, deschise uşa balconului şi, lăsînd să pătrundă în ca meră un curent puternic de aer rece, îl împinse afară. Să‑ngheţe duşmanii poporului! Închise bine uşa. Iurik se trezi, surîse blînd şi se întinse. Pe plăpumioara copilului stătea nemişcată o ploşniţă nesătulă. Nora o scutură scîrbită pe podea, o luă imediat şi o aruncă pe balcon. Băieţelul surîse, începu să se joace cu pumnişorii strînşi, înţelegînd că mama îşi mişcă mîinile ca să‑l invite la joacă.

Nora unse cu gaz podeaua pornind de la uşă pînă la balcon, îşi scutură lenjeria de corp şi se puse pe aşteptat, vrînd să vadă dacă mai apar noi întăriri. Dar, aşa cum a reieşit mai tîrziu, ploşniţele îşi găsiseră moartea pe balcon. Nora avea să uite o vreme de cufăr şi de ploşniţe.

A doua zi s‑a lăsat gerul, venit la spartul tîrgului, au urmat ploile torenţiale. În mai Nora a plecat la casa de vacanţă închiriată la Tişkovo şi a stat acolo mai bine de trei luni, aproape fără să părăsească locul. Cînd s‑a întors şi s‑a apucat să cureţe apartamentul plin de praful din timpul verii, a dat cu ochii de cufărul uitat pe balcon. Nuielele se umflaseră puţin şi, spălat de ploi, arăta chiar mai bine decît imediat după evacuare. Nora deschise capacul şi descoperi acolo un fel de ciulama din hîrtii ferfeniţite, cu urme de cerneală întinsă în toate părţile. Însemnările scrise cu creionul erau mai toate spălate de apă.

„Foarte bine, îşi zise ea, n‑o să trebuiască să mă afund în trecutul ăsta fleşcăit“. Aduse din bucătărie găleata de lături şi se apucă să pună în ea pasta de hîrtie urît mirositoare. Duse la gunoi patru găleţi pline, iar pe fundul cufărului dădu peste un pachet învelit cu grijă în muşama roz de la farmacie. Îl desfăcu – acolo se aflau teancuri de scrisori aranjate ordonat, legate cu şnur. Scoase scrisoarea de deasupra. Pe plic era o adresă – strada Mariinsko‑Blagoveşcenskaia, 22 şi ştampila poştei: 16 martie, 1911. Scrisoarea era adresată Mariei Kerns. Expeditor – Iakov Oseţki, Kiev, strada Kuznecinaia, 23. Era un volum uriaş de scrisori, puse în ordine cu grijă. Interesant. Foarte interesant. Mai găsi şi cîteva carneţele cu însemnări scrise cu un scris mărunt, de modă veche. Cercetă cu mare atenţie teancurile, fiindcă nu voia să‑i fie din nou invadată casa de ploşniţe. Nici urmă de ploşniţe. Puse pachetul şi muşamaua în locul unde îşi avea arhiva pentru teatru, deja consistentă la vremea aceea. Şi uită de scrisori mulţi ani de zile.

Hîrtiile au zăcut acolo pînă cînd au murit toate persoanele în stare să răspundă la întrebările apărute în urma citirii scrisorilor…

Mai multe