Avanpremieră editorială: Rock Springs

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din povestirea „Optimişti” din volumul Rock Springs de Richard Ford, apărut recent la Black Button Books în traducerea lui Marius Chivu. 

În aceste zece proze scurte, publicate în 1987, Ford extrage aur literar din ținuturile măturate de vînt ale Vestului american, din singurătatea chinuitoare și din speranțele precaute ale locuitorilor lor: un fugar care traversează Wyoming-ul însoțit de fiica sa, o iubită nefericită și un Mercedes furat, un băiat care-și privește familia dizolvîndu-se într-o noapte de o violență tragi-comică, doi bărbați și o femeie care-și împărtășesc poveștile ghinioniste într-un bar, încercînd să-și îndulcească norocul. Rock Springs este o capodoperă de narațiune minuțioasă, de proză atent cizelată, generos empatică.

*****

Nenorocirea s-a întîmplat într-una din serile în care Penny și Boyd Mitchell veniseră pe la noi. Tata lucrase în tura normal pe locomotivă, apoi rămăsese peste program ca ajutor – o practică interzisă de regulamentul căilor ferate, dar trecută cu vederea de sindicatul care, în perspectiva vremurilor grele care se anunțau, îi lăsa pe oameni să muncească cît voiau. Stăteam singur la masa din bucătărie, mîncam un sendviș, în timp ce mama juca cărți în sufragerie cu Penny și Boyd Mitchell. Beau vodcă și mîncau celelalte sanvișuri făcute de mama, cînd am auzit afară motocicleta tatălui meu. Era opt seara și nu-l așteptam acasă mai devreme de miezul nopții.

– A venit Roy, a spus mama. Îl aud pe Roy. Ce bine, și am auzit cum au ciocnit paharele.

– Poate vrea să joace și el, a spus Penny Mitchell. Putem juca la patru mîini.

M-am apropiat de ușa bucătăriei și m-am uitat în sufragerie. Totul părea în regulă, dar simțeam că se petrece ceva neobișnuit și voiam să văd cu ochii mei. Mama se ridicase în picioare lîngă masa de joc, cînd tata a intrat în casă. Mama zîmbea, dar eu nu mai văzusem pe fața nimănui o căutătură precum a tatălui meu din acel moment. Arăta turbat. Ochii îi erau turbați. Tot chipul îi era. Afară se lăsase gerul, bătea viscolul și tata venise de la depou pe motocicletă îmbrăcat doar în cămașă. Avea părul răvășit pe capul gol şi faţa roşie. Îmi amintesc pumnii lui încleștați și albi, de parcă se scursese tot sîngele din ei.

– Doamne, a spus mama. Roy, ce este? Arăți ca un nebun.

S-a întors și m-a căutat cu privirea, am știut că se gîndea că poate n-ar trebui să văd ce se-ntîmpla. Dar n-a spus nimic. Și-a întors privirea spre tata, s-a apropiat de el și i-a atins mîna acolo unde probabil era mai rece. Penny și Boyd Mitchell priveau de la masa de joc. Dintr-un motiv sau altul, Boyd Mitchell zîmbea.

– S-a-ntîmplat ceva îngrozitor, a spus tata.

A luat o geacă de reiat din cuier, a îmbrăcat-o și a intrat în sufragerie, unde s-a așezat pe canapea frecîndu-și brațele să și le-ncălzească. Fața i se-nroșise și mai tare. Purta bocanci de piele neagră cu vîrfuri metalice, bocancii pe care-i purta zi de zi, dar eu mă holbam la ei și simțeam cît de înghețat trebuie să fi fost tata chiar și după ce intrase în casă. Nu m-am apropiat.

– Roy, ce s-a întîmplat? l-a întrebat mama, care s-a așezat lîngă el pe canapea și i-a luat o mînă între ale ei.

Tata s-a uitat la Boyd Mitchell și la soția lui ca și cum abia atunci le observa prezența. Nu-i cunoștea prea bine și m-am gîndit că le-ar putea cere să plece, dar n-a făcut-o.

– În seara asta am văzut un om murind, i-a spus mamei, apoi a clătinat din cap și a privit în jos.

A continuat:

– Împingeam prin curtea plină de gropi de pe Ninth Avenue niște vagoneți de cărbune. Acum nici măcar o oră. Mă uitam intr-o parte, așa cum faci cînd împingi la curbă. Și am văzut un vagon deschis în lateral, lucru care nu e neobișnuit. Doar că acolo era un tip în dreptul ușii care încerca să se dea jos grăbit. Cred că era un cerșetor. Vagoanele alea au venit de la Glasgow. Și în secunda în care a-ncercat să coboare, șina s-a blocat. Se mai întîmplă. Dar cînd a atins pietrișul și-a pierdut echilibrul și a căzut pe spate. Mă uitam fix la el. Unul dintre vagoane i-a trecut chiar peste picior.

Tata și-a ridicat atunci privirea spre mama:

– I-a zdrobit piciorul.

– O, Doamne! a zis mama și și-a coborît privirea în poală.

Tata a făcut o grimasă.

– Dar s-a mișcat. Cumva și-a revenit și-ar fi vrut să scape. N-a țipat. Îi vedeam chipul. N-o să-l uit. Nu părea speriat, arăta doar ca un om care făcea ceva foarte greu. Părea concentrat. Dar cînd s-a ridicat, s-a dezechilibrat din nou și celelalte vagoane i-au prins mîna.

Tata și-a privit propriile mîini, le-a făcut pumn și a strîns.

– Și ce-ai făcut? l-a întrebat mama, îngrozită.

– Am țipat. Sherman s-a oprit din împins, dar n-a fost suficient de rapid.

– Și-ai făcut ceva? a întrebat şi Boyd Mitchell.

– M-am dat jos, a spus tata, și m-am dus acolo. În fața mea zăcea un bărbat tăiat în trei bucăți. Ce mai poți face? Nu prea mai poți face nimic. M-am lăsat în jos și i-am atins mîna bună. Era sloi. Avea ochii deschiși și-i plimba pe cer.

– A spus ceva? a întrebat mama.

– A spus „Unde sînt?”, iar eu i-am spus „E-n regulă, amice, ești în Montana. Vei fi în regulă.” Deși, Dumnezeule, nu era! Mi-am dat jos geaca și l-am învelit. Nu voiam să vadă ce pățise.

– Ar fi trebuit să-l bandajezi, a spus Boyd Mitchell cu asprime. Ar fi ajutat. I-ar fi putut salva viața.

Atunci tata l-a privit pe Boyd Mitchell surprins că vorbise, ca și cum uitase că se afla în cameră.

– Nu știu, a spus tata. Nu mă pricep la așa ceva. Era deja mort. Un vagon trecuse peste el. Respira, dar pentru mine era deja mort.

– Asta numai un doctor poate decide, a spus Boyd Mitchell. Moral ești obligat să faci tot ce-ți stă în putință să ajuți.

Ghiceai din tonul vocii lui că nu-l plăcea pe tatăl meu. Nu-l plăcea, chiar dacă abia-l cunoștea. Nu știam motivul. Boyd Mitchell era un tip voinic, cu fața roșie și cu părul creț – atrăgător intr-un fel, dar burtos – și nu știam decît că lucra la Crucea Roșie, că mama se-mprietenise cu soția lui, poate și cu el, și că jucau cărți împreună cînd tata nu era acasă.

Tata a privit-o pe mama într-un fel din care-am știut că e furios.

– Ce-i cu oamenii ăștia aici, Dorothy? N-au ce căuta aici.

– Poate ai dreptate, a spus Penny Mitchell, care a lăsat cărțile și s-a ridicat de la masă.

Mama a privit în cameră ca și cum s-ar fi auzit un zgomot ciudat și nu știa de unde vine.

– Cineva cu siguranță ar fi trebuit să facă ceva, a spus Boyd Mitchell și s-a aplecat peste masă înspre tata. Așa stă treaba, a mai spus și a dat din cap în semn de nu. Omul ăla nu trebuia să moară, și Boyd Mitchell a bătut cu palmele lui mari în cărțile de joc, fixandu-l pe tata cu privirea. Bănuiesc că sindicatul va aranja și treaba asta, nu? Cam așa procedează.

Atunci tata s-a ridicat, iar chipul lui arăta straniu. Arăta ca un bărbat tînăr care fusese mustrat și nu știa cum să reacționeze.

– Ieşi afară, a spus cu voce tare. Dumnezeule! Cum poți spune aşa ceva? Nici măcar nu te cunosc.

– Dar eu te cunosc, a spus Boyd Mitchell furios. Eşti și tu un trîntor subvenționat. Nu eşti bun de nimic. Nici măcar nu poţi ajuta un om pe moarte. Faci rău acestei ţări, dar asta n-o să mai țină mult.

– Boyd, Dumnezeule! a zis Penny Mitchell. Nu spune asta. Nu-i spune asta.

Boyd Mitchell i-a aruncat o privire soţiei lui:

– Spun ce-am eu chef. Iar el o să asculte, fiindcă e un neisprăvit. Nu e-n stare să facă nimic.

– Ridică-te, i-a cerut tata. Ridică-te în picioare, şi pumnii i se strînseseră din nou.

– Bine, mă ridic, a spus Boyd Mitchell şi s-a uitat la soţie.

Mi-am dat seama că Boyd Mitchell era beat, că era posibil ca nici măcar să nu-şi dea seama ce spunea sau să înţeleagă ce anume se întîmplase. Poate că vorbele pur şi simplu îi ieşiseră pe gură şi oricine îl cunoştea şi-ar fi dat seama. Doar că tatăl meu nu-l cunoștea. El nu auzise decît ce-i spusese.

Boyd Mitchell s-a ridicat în picioare şi şi-a vîrît mîinile în buzunare. Era mult mai înalt decît tata. Purta o cămașă Western cu franjuri şi cizme de cowboy, iar la mînă avea un ceas mare argintiu.

– În regulă. M-am ridicat în picioare. Şi mai departe? a întrebat el şi s-a clătinat uşor.

Atunci tata l-a lovit pe Boyd Mitchell, l-a lovit peste masa de joc, l-a lovit cu pumnul drept direct în piept. N-a fost o lovitură fulgerătoare, dar a fost una puternică, o lovitură care l-a dezechilibrat pe tata şi l-a făcut să scoată pe gură un șuierat.

– Oh, a gemut Boyd Mitchell.

S-a prăbuşit imediat. Masiv, cu corpul greu lovind podeaua. Şi sunetul pe care l-a făcut căzînd pe podea în casa noastră nu semăna cu nimic din ce mai auzisem pînă atunci. Era sunetul corpului unui om căzînd pe podea şi atîta tot. Am mai auzit acest sunet şi în alte locuri, în camere de hotel şi în baruri, și nu ţi-ai dori să auzi aşa ceva. Poţi lovi un om în mai multe feluri, ştiu asta şi o ştiam încă de pe-atunci, pentru că îmi spusese chiar tata. Poţi lovi un om ca să-l insulţi, așa cum poţi lovi un om ca să-l faci să sîngereze, doar ca să-l pui la pămînt ori ca să-l laşi lat. Sau poţi lovi un om ca să-l omori. Loveşte-l cît mai tare. Aşa-l lovise tata pe Boyd Mitchell – cît de tare putuse, și în piept, nu în faţă, aşa cum ar face-o cineva care nu se pricepe.

– Doamne, Dumnezeule! a spus Penny Mitchell.

Boyd Mitchell zăcea întins în faţa televizorului, iar ea îngenunchease lîngă el.

– Boyd, zicea. Eşti rănit? O, stai aşa, Boyd. Nu te mișca.

– Acum e bine, a spus tata. Acum. Bine.

Se sprijinise de perete, în partea opusă locului unde se aflase cînd îl lovise pe Boyd Mitchell peste masa de joc. Camera era luminată puternic, iar ochii tatălui meu priveau de jur-imprejur larg deschiși. Părea că respira greu şi ţinea strînși amîndoi pumnii.

– Bine acum, nenorocitule, a spus cu voce tare.

Nici nu cred că vorbea cu Boyd Mitchell. Spunea doar nişte cuvinte care-i veneau.

– Roy, a spus mama calm, Boyd e rănit. E rănit, şi privea în jos la Boyd Mitchell, fără să ştie ce trebuia să facă.

– O, nu! a spus Penny Mitchell cu o voce afectată. Deschide ochii, Boyd. Uită-te la Penny. Ai fost rănit.

Îşi ţinea mîinile pe pieptul lui Boyd Mitchell şi se-aplecase peste el aproape atingîndu-l cu umerii. Nu plîngea, devenise isterică şi nu putea plînge.

Totul a durat cinci minute, poate chiar mai puţin. Nici măcar n-apucasem să mă mişc din uşa bucătăriei. Am intrat în camera unde erau mama şi tata, şi unde Boyd şi Penny Mitchell se aflau amîndoi pe podea. Am privit faţa lui Boyd Mitchell. Am vrut să văd ce i se-ntamplase. Ochii îi dispăruseră din orbite. Avea gura deschisă, i-am văzut limba mare şi roşie înăuntru. Abia respira, iar degetele lui – degetele ambelor mîini – se mişcau, se mişcau în felul în care un om le-ar mişca dacă ar fi nervos sau dacă n-ar mai avea răbdare. Cred că era deja mort, cred că şi Penny Mitchell ştia că e mort, pentru că spunea: „O, te rog, te rog, te rog, Boyd!”

Atunci mama a chemat poliţia. Tata a deschis uşa casei şi a ieşit în noapte.