Avanpremieră editorială: Recviem vesel pentru tata
Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din noua carte a lui Radu Paraschivescu, Recviem vesel pentru tata, Editura Humanitas.
Unul dintre deliciile partidelor de rummy cu tata constă în părerile critice la adresa preferinţelor mele pop-rock, pe care le pune în circulaţie cu un amestec jucat de năduf şi blazare în faţa derivei contemporane. În primele două ocazii verdictele lui ţepoase mă irită. Pe urmă îmi dau seama că totul e un joc şi că pînă la urmă reproşurile tatei sînt doar o formă de-a admite că există totuşi ceva între generaţii. Poate nu neapărat o prăpastie, dar măcar un gărduleţ, acolo. În fond, şi acum e cam la fel. Rebelii din 1984 sînt moşii din 2020. De atunci pînă azi, cîţiva au murit, alţii s-au retras în clinici de dezalcoolizare, doi-trei s-au lăsat de muzică şi s-au apucat de afaceri, unul are autorizaţie de pilot, altul a surzit şi cîntă din scaunul cu rotile şi tot aşa. Spune-i unui rapper de douăzeci de ani de Bruce Hornsby şi-ţi dă trei adrese de azil.
Rămîn oricum etichetele, pe care tata le lipeşte cu pelicanolul ironiei pe frunţile rockerilor mei. Şi e atît de preocupat de unda de şoc comic a verdictului, încît preţ de cîteva clipe nu mai e atent la joc şi plăteşte în consecinţă.
-Din cauza ăstuia care zgîrie geamul am pierdut, decide el misterios după ce Genesis termină o piesă, No Son of Mine, în care încep să desluşesc ecourile unui regret.
Mama îşi dă ochii peste cap („Ionuţ, zău, dragă!”), Ricu rîde bonom, iar eu simt nevoia lămuririi.
-Cum adică?
-Ăsta care cîntă. Zgîrie cu vocea. E ca şmirghelul.
-„Ăsta” ăsta e Phil Collins.
-Poate să fie şi cadavrul de sub scara fără trepte. Îţi zgîrie urechile cînd cîntă, Răducane, nu te supăra. Ştii cum scîrţîie geamul cînd îl ştergi cu ziarul? Aşa face şi cutărică ăsta al tău.
Din ziua aceea, la noi în familie lui Phil Collins nu i se mai spune altfel decît „Ăstacarezgîriegeamul”, eventual „Zgîrie-Geam”. Iar cînd îl mai aude – căci, da, îl mai aude – , tata devine mim în toiul jocului: mişcă un ziar imaginar pe suprafaţa unui geam, cu aplomb de gospodină fanatică la curăţenia de Paşte, şi nu uită să-şi ducă cealaltă mînă la ureche, spre a se proteja împotriva tsunami-ului sonor. Uite cum ajungi de la Genesis la Destruction în cîteva secunde.
Phil Collins nu e singura victimă colaterală a partidelor de rummy în trei sau în patru. Voce metalică are şi Steve Winwood, însă metafora geamului zgîriat nu mai poate fi mobilizată. Back in the High Life Again ar putea fi cîntată de oricare dintre ei doi şi ar suna aproape identic. Tata devine atent la el într-un joc în care nu-i reuşeşte nici o combinaţie şi în care piesele de care are nevoie ies din joc pe rînd, spre spumegînda lui nefericire.
-I-auzi-l şi pe mîncătorul ăsta de cuie. Pe ’mnealui de unde l-ai mai pescuit?
-De unde l-am luat şi pe Zgîrie-Geam. Piaţa de discuri.
-Păi nu ziceai că sîrbii tăi au muzică bună?
-Şi nu au?
Mama scoate un oftat perfect inutil. Tata recade în voluptatea poreclirii.
-Ziceţi şi voi, asta-i voce? Estropică. Supliment în noaptea nunţii.
Adjudecat. Steve Winwood devine, după scurta operaţiune de rebranding patern, „Estropică” şi aşa-i rămîne numele. „Supliment în noaptea nunţii” e la fel de bun, dar, cu memoria mea de paranoic, îmi aduc aminte că tata a mai folosit formula cînd fusese invitat la nunta cuiva care nu i se păruse bine echipat pentru postura de mire.
Nici Rod Stewart nu culege elogii. Doar mama e empatică în cazul lui. Şi fiindcă e mama, dar şi – bănuiesc – fiindcă speră ca solidarizarea cu mine să mă facă să renunţ la ironiile despre Julio Iglesias, din care şi-a cioplit icoană de cînd l-a văzut coborînd din avion la Otopeni şi urcîndu-se în limuzina care avea să-l ducă la Braşov pentru Cerbul de Aur. Rod Stewart, pe de altă parte, îi excită glanda ironiei pînă şi lui Ricu.
-Dragă, filozofează el, închizînd jocul cu un gest seniorial după o etalare pripită, are el o suferinţă în organism. La ficat, la genunchi. O gastrită, o artroză. Musai că-l doare ceva, altfel n-ar face-n halul ăsta, sărăcuţul.
E o îngăduinţă viperină şi translucidă, pe care Ricu încearcă s-o atenueze mîngîindu-mă pe cap. Efortul e cam acelaşi cu cel depus cînd se întinde după telefonul fixat de biblioteca din Constanţa. Îmi trece prin minte să i-o spun, dar tata mi-o ia înainte:
-Cum nu găseşte unul de lucru, cum se apucă de... nu ştiu cum să-i zic, că muzică nu e. Zdranga-zdranga. Tot aia şi iar aia.
Aceste ultime cuvinte sînt pentru tata o mantră a eşecului pop-rock. Ţin minte că le-am auzit pentru prima dată cînd am aşezat pe platanul pic-up-ului, cu mîini tremurătoare, A Night at the Opera al lui Queen, luat de la magazinul Muzica după o încăierare ca-n filme, cu geamuri sparte, scene de isterie şi o apariţie prin nimic utilă a trei maşini de Miliţie. Death on Two Legs a făcut o impresie mizerabilă, The Prophet’s Song la fel. De Sweet Lady nu mai vorbesc. „Tot aia şi iar aia.” N-am mai îndrăznit să invoc Love of My Life, ’39 sau Lazing on a Sunday Afternoon. Nu îndrăzneam prea mult pe atunci.
Prin amabilitatea lui Ricu, Rod Stewart intră în bestiarul nostru pop-rock drept „Ălacuosuferinţăînorganism”. În felul lui, fratele tatei o anunţă pe J. K. Rowling, cu maleficul „Cel-care-nu-trebuie-numit”. E discutabil dacă porecla perifrastică a lui Rod Stewart e mai flatantă decît porecla simplă de care îşi face rost Bob Dylan în sînul familiei: „Nechezilă”. De unde se inspiră acest nom de plume caricatural? Dintr-o versiune în concert a lui The Times They Are A-Changin’, în care urechea neantrenată a tatei stabileşte un raport doar de el depistat între vocea lui Dylan şi zgomotele scoase de calul Fury, protagonistul serialului la care mă uitam fascinat cînd eram în şcoala primară. Supranumele Nechezilă apare exact în perioada cînd piaţa cafelei din Bucureşti e invadată de nechezol.