Avanpremieră editorială: Noaptea dintre lumi

7 noiembrie 2018   Dileme on-line

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Noaptea dintre lumi, de Irina Georgescu Groza, aflat în curs de apariție la Editura Nemira, în colecția „n’autor“. 

Cel mai nou roman din colecția de literatură română de la editura Nemira spune fantastica poveste a unei adolescente cu părul alb, sufocată de o dragoste imposibilă, într-o lume ostilă, a cărei singură salvare pare să vină de la o ființă misterioasă. La prima vedere, Ana este clasica adolescentă care se îndrăgostește de profesorul ei de engleză. Afecțiunea lui o face să evadeze temporar din lumea în care este captivă – dificilii ani ’80, un tată dispărut, o mamă disperată, o bunică supusă anchetelor Miliției, vecini intruzivi, hărțuiri repetate. Scandalul de la liceu e iminent, iar Ana, cu straniul ei păr alb, este victima unei agresiuni care îi schimbă dramatic viața. Intră într-un labirint de întîmplări alături de misterioasa ființă numită Lumen, care îi luminează pașii în noapte.

„O autoare în plină formă. O carte pe care aș (re)citi-o oricînd. De dragul literaturii. De dragul jocului, la-nceput simplu, apoi bizar și complex, ca orice joc valabil. De dragul lui Lumen, prietenul din subterană care știe regulile și te ghidează. Și, în sfîrșit, de dragul zîmbetului de la final. Măăăi, da’ ce final!“ – Bogdan Munteanu

Irina Georgescu Groza s-a născut în 1973 la Onești. A debutat în anul 2016 cu volumul de povestiri Dincolo de ferestre (Casa de Pariuri Literare). A publicat proză scurtă în Revista de Povestiri (2015–2016), în revista Argos, numărul 12 (2016), în revista iocan, numărul 1 (2016) și numărul 7 (2018), în revista Apostrof (2016) și în antologia Argos, numărul 3 (2017). În prezent, trăiește în București, cu soțul și cei doi copii.

***

La fiecare oră, venea îmbrăcat în același sacou reiat, cu petice negre la coate, și de fiecare dată cînd trecea printre rînduri mă atingea în același fel, pe umăr sau pe spate. Atît de fin, că mă întrebam dacă nu cumva mi se păruse. După o vreme, am început să-i urmăresc mersul în timp ce ne dădea dictări sau ne citea din cărțile lui cu coperte atît de uzate, că abia le mai puteai descifra titlurile. Mă uitam pe furiș la mîinile lui. Nu se opreau pe alți umeri și abia mă abțineam să nu zîmbesc. Dar cînd îi surprindeam privirea, deschideam repede caietul. Pintea se oprea în dreptul meu și mă întreba dacă am rămas în urmă, iar eu așteptam ca mîna lui să-mi treacă peste cămașă.

În pauze, fetele pierdeau vremea pe hol, sprijinite de perete, vorbind despre băieții de-a X-a, în timp ce priveau ușa cancelariei din capătul coridorului. Odată, după ce profesorul a trecut pe lîngă noi, Ofelia ne-a spus că se întîlnise cu el în tramvai și coborîseră la aceeași stație. Atunci l-a văzut mergînd spre căminele de nefamiliști din cel mai sărac cartier al orașului.

Nu ne cerea să învățăm din manuale și nu ne dădea teme. În schimb, ne citea în engleză din Hemingway și ne punea să discutăm despre ce auziserăm. Și cam toți aveam cîte ceva de zis, pînă și cei doi băieți din ultima bancă pe mijloc, care la toate orele jucau Avioane pe foi de matematică.

Prima dată cînd ne-a citit poezia lui William Wordsworth, I Wandered Lonely as a Cloud, nimeni nu a priceput mai nimic din ea. A ridicat privirea din carte și, cu cei mai întunecați ochi din lume, s-a uitat la noi, și-a dus palma la ureche, ca pe o cochilie, a rotit-o ca și cum deșuruba ceva și a mimat că desprinde de acolo un obiect fragil și prețios, pe care mi-l așază cu grijă la ureche. Am simțit căldura degetelor cînd mi-au atins părul și electrizarea dintre noi. Mii de insecte au început să-mi tropăie în cap, au coborît pe piept și s-au strecurat în stomac, acolo au aprins un foc și s-au pus pe dansat în jurul lui. Mi-era frig și nu vedeam nimic.

– V-am împrumutat urechea mea, acum folosiți-vă simțurile și ascultați cu atenție fiecare sunet, opriți-l, nu-i dați drumul.  When all at once I saw a crowd,/ A host, of golden daffodils, a spus încet, privindu-mă, imaginați-vă această rezervă nesfîrșită de frumusețe și serenitate.

A închis cartea cu colțuri întoarse și a spus poezia din memorie în timp ce se plimba printre rînduri și atingea la întîmplare băncile cu arătătorul. Iar noi, deși nu înțelegeam tot, ne gîndeam la cît de frumos era și cum îi străluceau ochii. Aveam senzația că merg pe apă, că viața e doar poezie și că mă traversează rîuri colorate.

– Aceasta este una dintre cele mai frumoase poezii romantice, iar de acum încolo m-am gîndit să studiem cîte una în fiecare săptămînă.

Din ziua aceea, băieții au început să-l imite pe profesor cînd mă vedeau și să mă întrebe ce posturi prind. Fetele nu-mi ziceau răutăți, însă mă evitau. Dar de părerea lor îmi păsa mie? Mi-am desfăcut al doilea nasture la cămașă și am început să-mi creionez pleoapele. Acasă trăgeam zăvorul în baie și recitam în fața oglinzii, gîndindu-mă la Pintea, în timp ce mă pieptănam, iar apa din vasul de metal al toaletei bolborosea. Cînd închideam ochii, îmi aminteam dinții perfecți ai profului, rîsul lui plin, felul în care bătea cu degetele în marginea catedrei. Imaginea asta mă sleia de puteri și mă făcea să număr zilele pînă la următoarea oră de engleză.

Uneori ne întîlneam pe coridor sau în clasă, alteori se întîmpla să-l zăresc în ora de sport, stînd în spatele gratiilor primei ferestre de la etajul unu, în timp ce alergam în curtea interioară sau după ce înscriam la baschet. Era acolo, cu mîinile în buzunare, mă privea fără să schițeze un gest, iar eu întorceam brusc capul, ca și cum nu mi-ar fi păsat.

– Are de două ori vîrsta noastră, mi-a spus Cătălina în vestiar în timp ce-și trăgea ciorapii de bumbac. Dacă nu cumva are 40 de ani!

Am tras sarafanul peste cap și mi-am strîns părul la spate, dar n-am slăbit-o din ochi în timp ce mi-am legat cordonul și m-am încălțat. Își ținea buzele țuguiate, de parcă nu mai aveau răbdare.

– Le-am văzut la tîmplă. Și mai are și la ceafă.

– Ce anume? am zîmbit.

– Multe fire de păr alb. Nu le-ai văzut? a spus cu o voce prefăcută.

– Aș vrea să fiu bătrînă, am zis cu mîinile pe lîngă corp, privind-o de sus.

– Îți bați joc de mine?

– Deloc. Dac-aș fi bătrînă, n-aș mai fi aici.

– Oricum arăți ca și cum ai fi bătrînă, a chicotit și s-a ridicat de pe băncuță. Poate de-aia te-ai îndrăgostit de el. Dacă mă gîndesc mai bine, chiar vă potriviți.

A trecut rîzînd pe lîngă mine și am văzut că își uitase pe jos sacoșa cu pantofii de sport, dar n-am zis nimic. M-am simțit foarte bine la gîndul că va rămîne fără pantofii aduși de taică-su din voiaj.

Cu două săptămîni înainte să înceapă vacanța, Pintea ne-a cerut să căutăm la biblioteca din oraș cărți în engleză și să citim măcar două pe perioada vacanței.

— Sînt cîteva exemplare foarte frumoase de Mark Twain și de Charles Dickens, a spus și m-a fixat cu privirea aia din cauza căreia mă înroșeam pînă în vîrful urechilor.

M-am aplecat să-mi scot geanta din bancă și să arunc în ea manualul și caietul, ca s-o șterg prima. Cătălina a rîs pe seama mea, dar m-am făcut că n-o aud și că mă preocupă să găsesc ceva foarte important în buzunar.

În ziua aceea, m-am împrietenit cu Laurițen. Toată lumea îi spunea așa Laurei, pentru că voia ca într-o zi să se mute în Germania. Îi plăcea să ne povestească despre pietrele vindecătoare din colecția ei. Știa pentru ce boală era potrivită fiecare. Buzunarele îi zornăiau, iar uneori, în timpul orelor, își ținea pumnii strînși – se încărca cu energie, spunea ea. Fetele bîrfeau că e ciudată și o evitau, dar știam că și cu mine făceau la fel. Ei bine, am început să o surprind pe Laura uitîndu-se la mine chiar în momentele în care nu mă simțeam în largul meu. De exemplu, cînd Ofelia și Cătălina șușoteau și aveam impresia că mă bîrfeau. Sau cînd trebuia să rezolv o problemă de algebră la tablă. Laurițen stătea în prima bancă și-mi sufla, ochii ei verzi se măreau și licăreau veseli. Nu ești singură, îmi spuneau ei și, chiar dacă eram trimisă în bancă cu o mustrare, eram mulțumită că cineva încercase să mă ajute.

În ultima joi din acel trimestru, am ajuns cu întîrziere la școală și am intrat în clasa noastră de la etajul doi cu părul vîlvoi și sarafanul șifonat. Bunica plecase devreme de acasă, iar eu mă trezisem la 8:00. Era doar el, în prima bancă de la fereastră, scria în catalog.

– Colegii tăi au fost chemați în aulă, mi-a spus și a zîmbit.

Am trecut pe lîngă el fără să zic nimic, m-am apropiat de banca mea, mi-am îndesat geanta în pupitru și am dat să mă ridic.

– Ana, am ceva pentru tine.

S-a aplecat și a scos din geanta sprijinită de piciorul băncii De veghe în lanul de secară. Avea o copertă îngălbenită, pe care erau desenate cu negru niște ierburi.

– După ce o termini, o să îți dau povestirile lui, să le citești în engleză, a spus cu mîna întinsă. Ce zici?

Ochii lui știau, mă priveau de parcă erau complici la tot ce făcuserăm în ultimul timp. Scăpărau aceeași bucurie ascunsă.

– Bine.

– O să-ți placă, a zîmbit, iar eu i-am privit gropița din bărbie. Voiam să-ți propun ca anul viitor să participi la olimpiada de limba engleză, dacă nu ești prea ocupată cu alte materii.

S-a ridicat, era mult mai înalt decît mine și am simțit iar parfumul. Am reușit să mă uit pentru o clipă în ochii lui negri, mă hipnotizau, și i-am văzut palma ridicîndu-se foarte încet, am simțit-o așezîndu-mi-se pe umăr. Degetele mi l-au apăsat ușor, trimițîndu-mi tot sîngele în cap. L-am auzit ca prin vis pe domnul Pintea urîndu-mi vacanță plăcută. A părut dintr-odată foarte aproape, iar lucrurile din jurul nostru s-au întunecat.

– Bună ziuaaa!

Ne-am întors spre ușa în pragul căreia stătea rînjind Ovi, vecinul meu. Am ieșit repede cu cartea în mînă. În spatele meu, am auzit rîsete. Am grăbit pasul spre scări. Începea vara și totul avea să se schimbe.

Mai multe