Avanpremieră editorială: Neasemuita istorie a Imperiului Român

21 iunie 2017   Dileme on-line

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Neasemuita istorie a Imperiului Român de Marius Oprea, publicat recent la Polirom, în colecţia “Fiction Ltd.”. Marți, 27 iunie, ora 18, la Librăria Eminescu va avea loc lansarea romanului. Vor vorbi, alături de autor: Gabriela Adameșteanu, Sorin Antohi, Ovidiu Șimonca.


Neasemuita istorie a Imperiului Român de Răsărit este continuarea romanului Turma păstorului mut, apărut în 2016.

„Cînd prezentul nimiceşte utopia şi viitorul, ne rămîn ucronia şi trecutul. Scriind despre munca lui de gropar al comunismului (mai exact: «dezgropar»), arheologul şi poetul Marius Oprea şi-a descoperit vocaţia prozei lapidare, intense, mişcătoare. Primul său roman, Turma păstorului mut, era un parcurs al regăsirii de sine şi vindecării, nucleul unei alegorii metonimice a României – Spitalul Socola. Acum, autorul îşi extinde formula. Rezultatul, un dialog între memoriile primului Bazileu al Imperiului Român de Răsărit din 2056 şi un manuscris al său de aceeaşi factură din 2016, este o ucronie patafizică. Astfel, eliberată de constrîngerile speculaţiei raţionale, (auto)ficţiunea prefigurează o lume viitoare în care toate problemele şi-au găsit soluţiile. Multora, acestea le vor părea delirante. Dar dacă sînt singurele?” (Sorin Antohi)

„SF sau literatură confesivă? Talent uimitor, nedrămuit, de a imagina România peste 40 de ani sau o coborîre şovăielnică în sinele pierdut şi, apoi, regăsit? Pe de o parte: România, ţară ce devine imperiu, cucerind Germania, exportînd acolo «Tihna Trupească şi Liniştea Sufletească», ţară al cărei Imn Naţional este Somnoroase păsărele, compus de un copil, ţară care se apără de nori radioactivi cu Brîul Maicii Domnului, ţară în care Bucureştiul ajunge sediul Parlamentului European. Pe de altă parte: amintiri disparate şi înduioşătoare despre «ultimul arbore», «pasărea ploii», şarpele anguis fragilis, cîntecul guguştiucului care anunţă «iminenţa înălţării soarelui pe cer», nucul iubirii, drumul spre insula Amorgos, din arhipelagul grecesc. De fapt, o caldă poveste de iubire, marca Marius Oprea, născocitor de fapte viitoare şi înţelept tălmaci de semne ale prezentului. Iubire: pentru ţara sa, pe care – prin puterea prozei – o face să fie altfel, populată cu personaje ce ne par cunoscute, construite cu o suavă plăcere, cu o gingaşă ironie. Şi iubire pentru Cristina! Aflaţi în carte de ce, prin Cristina, Imperiul Român de Răsărit îşi pierde numele şi rînduielile.” (Ovidiu Şimonca)

Marius Oprea (n. 1964, Tîrgovişte) a studiat istoria la Universitatea din Bucureşti şi este autorul unei teze de doctorat cu tema „Rolul şi evoluţia Securităţii (1948-1964)”. În 2005 a creat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, pe care l-a condus pînă în 2010. A publicat numeroase articole şi lucrări despre istoria Securităţii, care au apărut în presă sau au fost incluse în culegeri de studii şi publicaţii academice.

******

Cînd eram mic, mi se spunea Dănuţ. De acest nume vechi al meu se mai folosesc acum doar mama, sora şi fratele meu, vecinii din bloc şi prietenii din cartierul copilăriei mele, dar el leagă şi primele mele amintiri. Locuiam undeva într‑un sat din Ardeal, Vlădeni, un vechi sat românesc dintre Ţara Bîrsei şi Ţara Făgăraşului, cu porţi înalte sub bolţi zidite între casă şi gardul de piatră, în care încă mai trăiau vechile Vaci Sacre. Adică acele bivoliţe şi bivoli negri cu coarne lungi, ochi mari şi roşii, cirezi atît de temute, respectate şi iubite de stăpînii lor. Eram tare mic, încît atunci cînd venea cireada de la păşune, mă obligau să mă ascund în spatele porţii. Era o poartă mare de metal verde, cu o deschizătură, o fantă tăiată cu bomfaie­rul. Priveam cireada prin acea deschizătură, căţărat pe o cărămidă. Nu se poate descrie pe deplin măreţia imaginii, aşa cum o trăiam pe atunci. Şi acum îmi pare prea puternică, plină de sălbaticie. Era ca un film, un film foarte dur, precum cele ale lui Tarantino, văzut prin gaura cheii. Oricum, pe atunci nu s‑au inventat filmele, ele au venit mai tîrziu în viaţa mea, dar cam aşa îmi aduc aminte că sim­ţeam, cocoţat pe cărămida adusă special din colţul porţii dinainte şi cu greu de mîinile mele mici. Apoi am mai trecut prin altele. Nenea Viţă, cel care m‑a crescut de fapt (căci tata era militar, ofiţer la marea unitate din pădurea de la marginea satului şi pleca des în tot felul de aplicaţii, iar mama croia şi cîrpea la hainele sătenilor la maşina ei Naumann primită ca zestre), m‑a plimbat cu căruţa de multe ori. El făcea cea mai bună ceapă în grădina lui din lunca rîului Amaradia, îngrăşată cu bălegar de bivoli. Nu avea copii, apoi a avut, l‑a ajutat Dumnezeu; dar a avut două fete, de aceea, pînă să moară (de curînd), pe mine m‑a socotit un pic fiul lui.

În acea zi a primei mele amintiri, ştiu exact că l‑am rugat să mîne mai tare carul, care era încărcat cu acel bălegar de bivol pentru a fi risipit pe cîmp, şi el a zis: bine, bine. Simţeam că fac pe mine, ceea ce am şi făcut. Ajunşi în luncă, pe malul rîului, nenea Viţă mi‑a dat jos pantalonaşii, mi i‑a spălat în apele line ale Amaradiei şi a zis să stau în fundul gol pînă cînd amesteca el ce făcusem eu cu balega de bivoli. A amestecat pesemne foarte mult şi a şi risipit o parte, pentru că am şi aţipit pe pătura de pe capra căruţei, întinsă în iarbă lîngă murmurul rîului şi, cînd m‑am trezit, mi se uscaseră nădragii, pe care i‑am găsit lîngă mine pe pătură, după ce fuseseră coborîţi de pe crengile unei sălcii. La întoarcere eram puţin mîhnit de cele întîmplate, dar nenea Viţă mi‑a spus să nu fiu supărat, pentru că aşa voi produce şi eu o ceapă. Îmi simţeam fundul cald încă de la soare pe bancheta învelită cu pătura aspră pe care adormisem pe malul Amaradiei şi mai cu seamă mă simţeam nu supărat ori ruşinat, ci, dimpotrivă, foarte mîndru. De atunci am înţeles în felul meu de copil ce mare putere au cuvintele de a schimba starea omului, nu mi‑a mai fost frică de bivoli şi nenea Viţă m‑a lăsat în acea seară să‑i privesc în voie din afara porţii, nu prin acea mică fantă deschisă în poarta verde de tablă. După vreo trei zile mi‑a dat o ceapă mare şi roşie şi mi‑a spus: e ceapa ta. I‑am dus‑o mîndru nevoie mare mamei şi i‑am spus cum am făcut eu pe mine şi aşa am produs o ceapă şi de acum nu‑mi mai e frică să văd bivolii. Mama a rîs şi a lăcrimat un pic, nu ştiam de ce, eu am crezut că de la ceapă, pe care începuse deja să o cureţe fără cuţit, numai cu mîinile, după ce i‑a muşcat moţul. Nici pînă azi nu ştiu ce s‑a întîmplat, dar bănuiesc, pentru că mama a plîns foarte rar în viaţa ei. Cam de trei ori, din cîte ştiu, şi asta a fost prima. Mamei îi era frică de morţi, dar suro­rii mele nu. Noi locuiam lîngă un cimitir şi de aceea mirosul dulceag al morţii în vară, pe care l‑am ascoiat cu cel de gladiole, crini şi alte flori muribunde, amestecat cu cel al bălegarului uscat al bivolilor, nu îmi provoca nici atunci şi nici acum nu îmi provoacă spaimă şi nici oroare, poate doar nostalgie, ca orice miros al copilăriei. Ca atunci cînd cauţi timpul pierdut.

Sora mea era zănatică rău de tot! Asta ştiu de la mama, sora nu mai spune acum nimic despre copilăria ei, parcă îi e ruşine – dar a spart capete la vreo cîţiva băieţi, pe alţii i‑a umplut de sînge în bătaie; de altfel, după ce ne‑am mutat la Braşov, a făcut Liceul Sportiv, de unde a fost dată afară printr‑a unşpea pentru absenţe nemotivate şi comportament violent (adevărată fiică de soldat, prima născută!). Pe atunci, la vremea primelor mele amintiri, cînd făcea cîte o trăsnaie, mă lua pe mine ca pavăză cu ea şi ne ascundeam prin cavouri la care se lucra sau prin spatele crucilor mai mari. Eu nu aveam nici o vină în ce făcuse, nu avem de ce să mă ascund, dar îmi dădea cîte un biscuit, o bomboană sau chiar o eugenie întreagă la infracţiunile grave, ca să o urmez şi să tac, în vreme ce negocia cu mama numărul de scatoalce pe care le va lua. Mama, la apusul soarelui, se contrazicea rugător cu vocea soră‑mii de sub pămînt, de acolo, din cavouri, sau ascunsă pe după cruci, cu mine în spatele ei.

Mai multe