Avanpremieră editorială: "Mîndră să fiu rromă" de Anina Ciuciu
Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Mîndră să fiu rromă al Aninei Ciuciu, care va apărea în curînd în colecţia „Reality Shock“ a Editurii Pandora M.
Dacă la plecarea din România i s-ar fi spus tatălui meu că drumul nostru se va sfîrși în acel loc, nu ne-ar fi dat voie să urcăm în camion. Tatăl meu nu plătise suma aceea imensă ca să ne trezim aici. Părinții mei nu cheltuiseră toate economiile lor și o parte din cele ale bunicilor ca să eșuăm în locul ăsta mizer, departe de Franța atît de dorită.
Dar călăuza n-a vrut să audă nimic. Misiunea lui fusese să-i aducă pe toți aici, așa cum făcea de fiecare dată, și acum trebuia să plece cît mai repede ca să încarce alți candidați la visul occidental. Cînd am văzut locul acela dezgustător, am plîns. Nu mai văzusem niciodată atîta mizerie, atîta tristețe. Cînd mă gîndesc din nou la tabăra aceea, îmi spun că într-adevăr n-am mai cunoscut ceva atît de rău de atunci încolo.
Era o groapă de gunoi uriașă, cu gunoaie peste tot. Și cînd zic peste tot, știu ce spun: nu numai că erau împrăștiate pe jos, dar atîrnau și de acoperișuri, altele zburau în vînt. Printre carcasele de mașini abandonate, grămezile de paleți și reziduurile de tot soiul, rătăceau găini, cocoși, cîini, șobolani, copii.
În pofida oricarei așteptări și speranțe, tocmai sosiserăm în cea mai mare și mai veche tabără de rromi din Europa. Aici conviețuiau rromi români, sîrbi, ca și alți refugiați din țările balcanice, alungați de război. Era ca un oraș sau mai curînd o mahala, în care fiecare locuia în condiții deplorabile și inumane.
În tabără, fără ca nimic să fie amenajat, se înșiruiau rulote vechi, dezmembrate, adesea așezate direct pe pămînt, așa-zise case înjghebate din plăci de lemn, bucăți de plastic și cartoane uzate. Erau și rulote vechi fără ferestre. Pe acoperișurile acestor barăci, oamenii îngrămădiseră cauciucuri pentru ca aceste construcții precare să nu fie luate de vînt.
Fiecare rulotă și fiecare adăpost făcut din te miri ce erau în general marcate și purtau un număr vopsit de mînă sau cu spray, în așa fel încît oamenii să poată avea niște repere pe acest teren imens situat la nici zece kilometri de Vatican.
De îndată ce ploua, se făcea noroi.
De îndata ce se încălzea și pămîntul se usca, se ridica un praf roșu care intra peste tot. Și pretutindeni erau șobolani care alergau și mă îngrozeau.
Nu corespundea deloc cu imaginea țării pe care ne-o închipuiserăm în visele noastre cele mai nebunești. Era ca și cum imaginea aceea pe care ne-o construiserăm în minte la plecarea din România se spărsese în mii de bucățele. Tabloul visat al țării străine primitoare și pline de verdeață se năruia sub ochii noștri.
Încă din prima zi, de îndată ce am pus piciorul în tabără, am început să plîngem. Toată lumea plîngea și voiam să mergem înapoi, să ne întoarcem acasă. Se spunea că aici era încă și mai mizerabil decît în România.
Apoi a sosit unchiul Vasile. În sfîrșit puțină încurajare, în sfîrșit cineva pe care îl cunoșteam. El locuia în tabără împreună cu copiii lui de mai multe luni.
Și el încercase experiența! Și el fusese înșelat de călăuze care, bineînțeles, nu-i spuseseră că visul se va sfărîma aici, pe carcasele rulotelor din Casilino.
Și el plînsese sosind pe acest teren părăsit, delimitat de cîteva garduri metalice, de care spînzurau pungi din plastic, bucăți de sîrmă, pantofi vechi…
Vasile se schimbase în cîteva luni. Părea marcat de trecerea timpului. Copiii lui, verii mei, se schimbaseră și ei mult.
Aveam impresia că se maturizaseră prea repede. Că, în locul acela ostil, viața nu-i cruțase deloc, că totul era mai complicat decît la Hanul Roșu.
Aveam dreptate.
În prima seară, am fost găzduiți în rulota lui. Eram cam îngrămădiți, dar atît de mulțumiți să ne regăsim după toate prin cîte trecuserăm. Toată seara, în jurul focului, le-am povestit doar despre periplul nostru, despre accident, întoarcerea la Timișoara, despre camion, cîmpul minat. Vasile avusese mai puține probleme cu călăuza lor, care îi adusese teferi pînă în Italia.
A doua zi, ne-a găsit o rulotă abandonată de curînd de niște rromi care deciseseră cu cîteva zile mai devreme să-și încerce norocul în Anglia. A trebuit să cumpărăm rulota dela șeful taberei, cel care conducea totul, rezolva probleme și cereri.
Parcă-l văd și acum pe bărbatul acela scund, chel, cu fața brăzdată, circulînd prin tabără cu mașina, oprindu-se de fiecare dată cînd cineva îl chema. Și discuta mereu așezat la volan cu un tată de familie, o femeie, un bătrîn.
Din timp în timp, își lua telefonul și vorbea tare. Uneori, în romani, alteori, într-o altă limbă pe care nu o cunoșteam. Se părea că era italiană și că negocia lucruri pentru toată comunitatea: permise de ședere, slujbe mărunte, cereri de ajutor, de azil.
El gestiona mai ales și în special situația sosirilor și plecărilor din tabără, se afla în legătură permanentă cu alte călăuze care veneau din Est și cu cei care îi ajutau pe rromii dornici să plece în Franța și Anglia.
Orice se petrecea în tabără trecea pe la el. Trebuia să te obișnuiești cu asta, să te adaptezi. Ceea ce nu a fost ușor la început, pentru că au existat cîteva tensiuni între el și tatăl meu. Părinții mei nu erau bine-veniți aici pentru că luau locul altcuiva, al unei familii a cărei sosire era prevăzută peste cîteva zile. Unchiul meu însă, care știuse să se impună în tabără, servise drept intermediar și îl convinsese pe șef, explicîndu-i că trebuia să-i dea un acoperiș deasupra capului fratelui său, că nu le va face probleme. Cred că Vasile a fost cel care ne-a împrumutat bani ca să cumpărăm rulota, pentru că tata cheltuise totul cu călătoria. Ca urmare, încet-încet am încercat să aranjăm rulota cît mai bine posibil, cum am putut, cu table, cu bucăți de mochetă și cîteva cuverturi.
Aveam numărul 56.
Saci de gunoi albaștri acopereau geamurile sparte. Iar pe acoperiș, puseserăm trei roți mari de mașină și o grindă de metal ruginită. Înăuntru, nu exista nimic în afară de un pat mare. De obicei, dormeam toți împreună. În orice caz, era imposibil să dormi altfel, pentru că podeaua era gaurită pe alocuri și amenința să se surpe. De îndată ce tata a găsit o bucată de tablă, a pus-o pe jos, ca să nu ne rănim.
Adăpostul era foarte rudimentar. O rulotă fără niciun confort, deloc utilată. Dispuneam doar de un mic reșou cu gaz, așezat pe o masă din plastic, afară, sub streașină, unde se aflau o masă veche, care se clătina, și cîteva scaune. Deși ne străduiserăm s-o facem locuibilă, rulota rămînea insalubră. Ca să ne spălăm, încălzeam apă într-un lighean. Era o singură sursă de apă pentru toată tabăra, pentru cele opt sute de persoane care trăiau acolo. Inutil să mai precizez că nu era întotdeauna apa potabilă la robinet și, cînd curgea, trebuia să stăm la coadă. Cît despre toalete, pur și simplu nu existau. Ca să-ți faci nevoile, trebuia să mergi mai departe, la capătul terenului, în spatele unui munte de gunoaie. Mirosul era insuportabil, o duhoare de putreziciune, de rînced; o putoare care pătrundea peste tot și rămînea în noi.