(Avan)premieră editorială: Mila 23

26 iunie 2019   Dileme on-line

Dilema veche vă prezintă în premieră un fragment din volumul Mila 23 de Dan Ivan, apărut recent la Editura Nemira, în colecția n’autor.

„Dacă ar exista o variantă masculină a Șeherezadei, aceasta ar putea purta numele lui Dan Ivan, căci poveștile înșiruite la foc continuu în Mila 23 au darul neprețuit de a te ține cu sufletul la gură, de a te face să te îndrăgostești de Delta Dunării și de oamenii locului, de a simți că trăiești alături de personajele cu alură mitică, haholii și lipovenii, de a înfrunta toate tragediile, de a crede că există o parte luminoasă în orice încercare. Bildungsroman autoficțional, Mila 23 e o experiență de lectură de neratat.“ – Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor

Dan Ivan (n. 1958 ) a absolvit Liceul „Sfîntul Sava“ din București. A urmat cursurile Facultății de Medicină și Farmacie „Carol Davila“, pe care le-a încheiat în 1984. A profesat ca medic timp de opt ani. A străbătut, apoi, o lungă carieră de corporatist în domeniul farmaceutic. A lucrat, pentru o vreme (1998–1999), în Paris. Din 2016, s-a stabilit în Carintia, Austria. A debutat în poezie cu volumul Pe străzi. Harap-Alb (2017). Mila 23 este debutul său în proză.

*****

Februarie. După două nopți petrecute în vagonul fără compartimente şi o călătorie de trei ore cu Pasagerul, iată-mă ajuns în inima Deltei, la Crișan.

Ideea de a tăia canale prin România nu au avut-o doar Stalin, Dej și Ceaușescu. Primul a fost Carol I, după cum îi zice şi numele. Desigur, ceilalți trei aveau altă motivație cînd au hotărît traseul şi modul de selecție a lucrătorilor. Carol a fost cel care a ales brațul Sulina și a decis scurtarea şenalului către Marea cea Mare. Aşa s-au pornit lucrările de la marele M, între mila 18 şi mila 8 de azi. Canalul avea în centrul M-ului localitatea Carmen Sylva, Crișanul de azi, iar în vîrful uneia dintre bucle, ca să nu zic țîțe, satul Mila 23. Cam așa:

La inaugurarea canalului, s-a dezvelit un obelisc în cinstea lui Carol I și în prezența lui. Eu am văzut doar un ciot din obelisk şi un fragment de inscripție, pentru că vîrful fusese dărîmat de un ceam. În cădere, vîrful obeliscului a căzut peste stuful din ceam și nu a mai putut fi pus la loc din cauza greutății lui, a nepăsării și a lipsei de utilaje. În felul ăsta a ajuns la Brăila la combinatul de celuloză şi-acolo a rămas. Am înțeles că, la ani de la plecarea mea, monumentul a fost refăcut.

După zece minute de aşteptare în Crișan, Pasagerul mic pleca spre Mila 23. Drum fără oprire. Pe vaporaș, aglomerație, înghesuială cumplită, deşi sezonul turistic era departe. Dar eu eram călit în focul troleibuzelor și autobuzelor din București, pe scară, pe burduf, atîrnat de bară. O luptă surdă cu o mlaștină de mușchi, de oase egoiste care își voiau locul strivind tot împrejurul. Cu sălbăticie şi insistență, pe tăcute, ca hipnotizați, toți luptau frustrați cu masa amorfă din jur. Fiecare pentru el, cu orice preț. O Românie a cozilor şi a îmbrîncelilor, a împinsului în surdină. Kafka nu se mai citea, se trăia. Sinistru.

Urcat pe vapor, aveam două genți, una cu haine, cealaltă cu medicamente cumpărate sau înșfăcate în grabă din casă pentru viitorii pacienți. Căpitanul, Mihai – cum i se adresau toți –, fusese avertizat că pe vapor o să fie şi noul doctor de la Mila. De fapt, am fost primul și poate ultimul medic din istoria Milei 23. Mă duceam să o înlocuiesc pe asistenta care, gravidă fiind şi aproape de soroc, pleca să nască şi să aibă grijă de copil. Avea să fie o lungă absență. Pentru săteni, ea era doctorița. Acum veneam eu. Marinarului trimis de căpitan să mă caute nu i-a fost greu să mă găsească. Eram afară, pe un soi de punte, în februarie, singurul în pantofi și fără căciulă.

– Sînteți doctoru’ de la Mila?

– Da.

– Căpitanu’ vă poftește sus, în cabină.

Atras în vîrtejul acestei scurte căutări, hop, lîngă noi, și un milițian, cu ochii injectați şi sticloși și vorba puțin împleticită.

– Sînt plutonier Radu, actele la control, vă rog.

Am aflat după aceea că era adjunctul șefului de post din Crișan.

– Sînt noul doctor de la Mila.

– Actele la control!

– Băi, Radule, e dom’ doctor, lasă-l în pace.

– Sîntem pe graniță, documentele la control!

Eram în inima Deltei, nici vorbă de graniță, dar m-am conformat, am căutat buletinul și i l-am înmînat. L-a întors și pe față, și pe dos de cîteva ori. În bășcălie şi cu damf de rachiu:

– Aaa, sînteți din București!

– Da, asta e o problemă?

– Stați că vedem noi acum. Aaa, gata, v-am prins! Nu aveți grupa sangvină! Ştiați că trebuie să aveți grupa sangvină pe buletin? Ştiați! Amendă!

– Măi, Radule, e dom’ doctor, măi!

– Nu discut! Amendă sau vă rețin documentul.

Am plătit amenda de 50 de lei, taxa mea de bun sosit în Deltă, și mi-am recuperat buletinul.

În cabina căpitanului, îmbulzeala era și mai mare. Ca să mă mai împace după ce a auzit povestea amenzii, căpitanul mă prezintă adunării și îmi întinde unicul pahar din încăpere. Douăzeci de „flăcăi“ de nădejde, între 30 și 50 de ani, într-un spațiu de şapte-opt metri pătrați în jurul timonei, aşteptau să vadă dacă trec primul test. Or, eu veneam după armată, făcută tot în Dobrogea, la Topraisar, și după glorioasa Facultate de Medicină. Așa că am trecut testul şi am băut rachiul dintr-o înghițitură din paharul deloc mic, folosit deja de toți cei înghesuiți în jurul timonei.

Ca în povestea cu lentoarea în vorbire a unui fost prim-ministru român. La o conferință de presă:

– Domnule prim-ministru, vă rugăm să vorbiți mai rar, pentru că sîntem douăzeci de ziariști și nu avem decît un singur pix.

Slavă Domnului, rar a fost şi pentru mine în cabina de comandă și n-a mai trebuit să beau decît o dată din paharul fermecat pînă la destinație.

La Mila 23 am ajuns pe seară. Întîmpinat de doamna asistentă, ne-am grăbit către dispensar ca să facem „predarea“. Ea urma să plece a doua zi dimineață, la 6:30. Iarna şi primăvara, din două în două zile, Pasagerul mic pornea cu noaptea-n cap către Crişan, ca să ajungă acolo înaintea vasului mare ce urca de la Sulina către Tulcea şi Galați.

La lumina a două lămpi cu gaz:

– Ştiți, se mai oprește curentul din cînd în cînd.

Văzusem asta și în Tulcea, și în București, nu era ceva nou. Dar nu ştiam încă ce înseamnă „din cînd în cînd“. Eroul Națiunii, în strategia lui teribilistă, mimînd disidența față de sovietici, a reușit la sfîrșitul anilor ’70 să facă România membru FMI şi partener al Băncii Mondiale. Speranța lui? Împrumuturi cu dobînzi mici care să finanțeze proiectele sale mărețe: canalul Dunăre-Marea Neagră, centrul civic al Bucureștiului şi multe, multe fabrici şi uzine. Împrumuturi au fost, vreo zece miliarde de dolari. Dar dobînzile au fost uriașe pentru o țară ca România: 7-8%. Cînd şi-a dat seama ce prostie făcuse, era prea tîrziu. România a intrat în 1982 în incapacitate de plată. Era prima oară după cincizeci de ani, prima oară după Marea Criză Economică din 1929-1933. Din ’82, a început calvarul României: furios, Ceaușescu a decis să plătească întreaga datorie în nouă ani în loc de douăzeci și cinci. Așa că tot ce se putea vinde – carne, lapte, brînză, ouă (toată capra cu trei iezi), cereale, fructe, legume, materii prime precum lemn, cărbune, petrol, gaze, electricitate – trebuia să meargă la export. Şi a mers. De aici pînă la raționalizări n-a mai fost decît un pas. Au apărut cartelele pentru zahăr, ulei, pîine, carne, benzină. Orașe întregi au fost cufundate în beznă și frig.

Din anii studenției, îmi aduc aminte că făceam bășcălie cu amicii mei la cîrciumă pentru că, în fiecare zi de luni, toate restaurantele serveau exclusiv preparate din carne de pui. Ni se părea o blasfemie! Cît de greșit! Cît de fals! Cît de naivi eram! Peste doar cîțiva ani, căutam disperat un pui pentru fiica mea, care împlinise cinci luni. În alimentară se mai găseau doar vestiții fulgi de creveți vietnamezi şi borcane vechi de măsline umplute cu gogoşar. Eram pe atunci medic într-o comună din Vrancea, foarte apreciat de săteni şi totuși nu reuşeam să cumpăr un pui nici măcar oferind un sfert din salariul meu, adică şapte sute de lei. Altfel, oficial, un kilogram de carne costa, dacă ar fi fost de găsit, patruzeci de lei. De fapt, nu prețul era problema.

Țăranii îmi spuneau în lacrimi:

– Nu am, domnu’ doctor, credeți-mă pe cuvînt, ne iau ăștia totul din bătătură.

Datoria României a fost plătită în nouă ani și achitarea ultimelor tranșe în martie-aprilie 1989 a fost anunțată cu surle și trîmbițe. Raționalizările, frigul și întunericul, însă, nu au dispărut. Fiul Patriei, da, el era luminat! Şi mai avea treabă multă: nu terminase blestematul Canal, Casa Poporului, Centrala Nucleară de la Cernavodă, Circurile Foamei, și probabil gîndea că oamenii abia s-au obișnuit cu lipsurile. Numai Casa Poporului singură avea să coste cît toate împrumuturile la un loc. Vivat națiune! Dacă mai poți...

Înapoi la lămpile cu gaz din Mila:

– Domnule doctor, vă e frică de șobolani? Pentru că pe aici cam sînt.

– Îmi e silă, dar frică nu...

Clădirea dispensarului fusese demult o micuță cherhana şi aparținuse unui grec pripăşit cine ştie cum prin părțile astea. În spate era curtea aprozarului, iar lateral, un drumeag prăfuit și Dunărea. În față, drumeagul se lățea lăsînd pe stînga un mic golf, locul de unde ave am să pornesc în multe expediții marinăreşti. Din aceeași clădire făcea parte și poșta, cu două încăperi amărîte lipite de dormitorul dispensarului. Nea Petrică, po ștașul, nu mai ieșea să mă cheme, ci bătea cu pumnul în zid:

– Domnu’ doctor, la telefon! Vă caută Bucureștiul!

Poşta avea singurul telefon din sat. Ca să vorbesc cu tatăl meu, legătura se făcea cu centrala din Crișan, apoi cu cea din Tulcea, apoi cea din București și, în sfîrșit, numărul dorit. Asta după cincisprezece-douăzeci de minute de așteptare. Ce să vorbești din încăperea de patru metri pe patru, din spatele unei tejghele la care mai așteptau înghesuiți opt-nouă oameni? Era ceva ca în filmele italienești ale anilor ’50:

– Liniște, că vorbește domnu’ doctor!

Toata lumea din încăpere încremenea amuțită cu ochii la mine.

– Alo, bună, tată!

– Bună, ce faci? Totul e în regulă? Cum o duci?

– Totul e în regulă, mulțumesc.

– Ai tot ce-ți trebuie?

– Tot, tot!

Cînd închideam, oamenii își reluau larma obișnuită.

Mai multe