Avanpremieră editorială: Mandarina
Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Mandarina, de Răzvan Petrescu, aflat în curs de apariţie la Editura Curtea Veche.
Cum să-i fie Răzvan Petrescu sorţii Tom Degeţel, cînd el – cel mai mare realist dromologic al literaturii mondiale de azi și de pretutindeni – e stăpînul Mandarinei, roller coaster-ul ce dă-n sfîrșiturile toate? Aici monștrii se recunosc și devorează; acolo, trădătorii, peștii, administratorii de bloc, nebunii suflecaţi în rîul timpului ori securiștii cearcă să se retragă cu torţe spre-apocalipsa pensiilor grase; dincolo, preasfinţita preacurvie umple ţara de poluţii cînd inima bate, bătută, mai tare; dincoace, taţii alunecă din Bach în ah în fiii vii, nu în resentiment. 20 shades of black de citit în doze mici – cînd la apogeu, cînd mereu. – Călin-Andrei Mihăilescu
Răzvan Petrescu este un fel de James Bond al prozei scurte: nu ratează nici o metaforă, iar fiecare frază este pentru el o femeie frumoasă, periculoasă și cu simţul umorului. Nu-i poţi repovesti povestirile, dar cine a citit vreodată o proză de-a sa îl ţine minte toată viaţa. E un scriitor tragic-comic care te năucește și un mare stilist, unul dintre puţinii adevăraţi. – Marius Chivu
Deblocare
Nu te poţi apuca de scris o carte nouă la fel cum te-ai duce la serviciu, la depou, de exemplu, îţi trebuie o anumită stare. De regulă ai nevoie de o anumită stare în special pentru prima frază, mai ales dacă-i ultima, şi nu o obţii cu uşurinţă, o tot scrii, o ştergi, o modifici, te concentrezi, te ridici de pe scaun, te loveşti cu creştetul de tavan, te arunci la pămînt, construieşti un adăpost individual sub podea, de asta-i bine să locuieşti la ţară unde ai pămînt pe jos, vacă, găini, iepuri, un cal de curse, ai ajuns din nou pe scaunul rotativ şi te gîndeşti dacă-i nimerit să începi o povestire cu ceva de genul nu te poţi apuca de scris o carte nouă, parcă nu, e lipsit de strălucire, şi chiar dacă se spune clar, nu este clar despre ce-i vorba, o povestire nouă sau o carte nouă, ştergi totul şi tastezi uşurel, sînt ani de cînd n-am mai scris nimic, mi s-au editat articole, interviuri, cronici, păreri, fotografii făcute mai demult, nu-s toate ale mele, n-am mai scris de trei ani, mai precis şapte, iar spaima că nu voi mai putea scrie niciodată nimic nu-i întrecută decît de teama că voi pleca în altă ţară şi mai ales de teroarea că acum aş scrie prost, cum se-ntimplă odată cu inaintarea-n vîrstă cînd apare zîmbetul şugubăţ pe care-l aduc apropiatele probleme legate de prostată, căderea perciunilor şi frica de moarte, poate fi o moarte lipsită de măreţie, în vreun pat oarecare de-acasă sau de la spital şi nu pe cîmpul de luptă, cu sabia ridicată, în uniforma roşie cu fireturi albe de grănicer, ci intr-o pijama cu pantaloni cu turul jos şi bluza ruptă-n cot din cauza frecării pe noptiera ruginită căci voi scrie prost pină-n ultima clipă cînd voi cădea lat pe linoleumul proaspăt spălat cu soluţie dezinfectantă marca preferată a gîndacilor de rezervă ce mi se vor urca pe corpul micşorat, iar în patul celălalt va sta un muzician cu un dublu bypass care face totuşi rost de băutură şi fumează complet indiferent la riscul de-a i se obtura simultan grefoanele din artera mamară internă, voi cădea cu zgomot şi nimeni, nici o asistentă, nici o infirmieră trăsnind a Chanel 5, nici o doctoriţă cu ochelari de motociclist şi părul strîns în coadă de cal nu va veni să şi-l desfacă ca să-mi măture faţa cu el chicotind, cu tandreţea unui apropos sexual, dar unde să ne ascundem ca să nu ne vadă ceilalţi, profesorul care vine la contravizită, profesorul meu de literatură din clasa a X-a, a ajuns şi el pe-aici pe vremuri, cînd era poet, cum fac ca să găsesc cea mai bună intrare-n miezul povestirii, cum recunosc miezul, n-ar fi normal să fie bun de mîncat, căci dacă-l mănînc mă trezesc fără subiect, sau, dacă a fost amar, rămîne un subiect ronţăit pe jumătate, căci e obligatoriu să muşti măcar o dată din toate temele chiar dacă nu-ţi plac, e o lege constantă a belestristicii, după cum se vede există extrem de multe chestiuni care trebuie rezolvate înainte de-a te aşeza la birou, succesiunea, la cine rămîne copilul, dacă ai mai mulţi e dificil, sau nu, îi duci la orfelinat, semnezi şi gata, te întorci la treabă, la birou, în faţa calculatorului, unde te prinde seara uitindu-te la monitorul tot mai alb, tot mai mărunt, nu te poţi apuca de scris o carte nouă ca orice neavenit, ca un paracliser, trebuie să faci sacrificii, să stai în frig, să consumi conserve de peşte oceanic, de mare adîncime, cornuleţe vechi, să nu dormi mai multe nopţi la rînd în care vei rezolva probleme complexe legate de gravitaţie, să rezişti interogatoriilor celorlalţi scriitori cu lampa de-o mie de waţi izbindu-te nemilos în retină, să te adăposteşti în fabrici abandonate, să împingi Pobede cu roţi luate de la cărucioare de copii, să sapi în parc, IOR are solul cel mai îndărătnic, gropi în care să aşezi cadavre false, să le pui coroniţe de premianţi, măcar acum să poarte şi ele cununile dorite o viaţă-ntreagă, din margarete, apoi să asculţi poveştile groparului, poate te inspiră. Dacă ai disgrafie te inspiră degeaba, pentru că vei scrie atît de urît şi cu atîtea greşeli de ortografie, încît nimeni nu va înţelege ce vrei. După cîteva paragrafe, nici măcar tu. Şi groparul va pleca spre alţi spectatori îndoliaţi, cu gîtul strîmb.
Aşa că dacă vestita pauză sau crampă a scriitorului sau distonia mîinii te ţine de peste doi ani, e bine să ştii că există unele poveţe pentru a-ncepe din nou să compui o carte simplă de povestiri, pe lîngă crema antiinflamatorie cu care te dai pe mîna dureroasă, rezultatele sînt uneori miraculoase, mina-ncepe să scrie singură indiferent unde te afli, deci te ungi cu alifie cînd eşti singur acasă iar nu la Ateneu sau în vizită la ambasadorul Americii de Nord care-i un tip dezinteresat, cu imense problem de comunicare, şi va sări pe fereastră, se va isca un uriaş scandal diplomatic, de Ateneu ce să mai vorbesc, membrii orchestrei îţi vor vedea mîna care scrie şi vor cînta Romeo şi Julieta, Prokofiev, în timp ce dirijorul va dirija Stabat Mater de Pergolesi, aproape fără excepţie, iar publicul se va prinde de mîini şi va încinge hora atît de straşnic, încît vor sări în toate părţile mărgelele, perlele, brăţările, cureluşele de la sandale, va veni poliţia, va fi ca la teatru, Livada cu vişini.
Nu minimalizaţi cărţile de bucate, în toate găsiţi cel puţin două mii de reţete de vis pe lîngă pilaful pentru suflet care te va vindeca de scolioză şi orice răceală — răceala fiind cauza cea mai frecventă a neputinţei de a scrie şi a celeilalte neputinţe. Cărţile motivaţionale, atît de hulite de confraţii scriitori, sînt de fapt perfecte, te vor ajuta întotdeauna să depăşeşti impasul, greutăţile mai mici sau mai mari, să-ţi găseşti scopul în viaţă în trei paşi laterali, pînă la sobă, fericirea-n doi, împlinirea profesională pe loc plus soţia ideală şi, dacă-ţi cumperi Pest Repeller, chiar soţia actuală va fi ideală şi ca-n tinereţe, aşa spune reclama şi vă asigur că-i adevărată, mi-am cumpărat dispozitivul şi-ntr-o clipă Marta a devenit cea pe care-o ştiam la douăzeci de ani iar dăunătorii au dispărut ca prin farmec deşi e posibil să nu fi avut, n-are importanţă, m-am ales iarăşi cu o soţie tînără, păcat că eu am rămas pe pragul vîrstei a treia, nu pot decît să sper că se va inventa un Pest Repeller şi pentru bărbaţi şi ne va transforma în copii, însă atunci va apărea problema cum să mai scrii romane şi proză scurtă, cercetătorii susţin că la trei ani nu-ţi stă gîndul la aşa ceva mai ales dacă ai o nevastă de douăzeci, pentru o viaţă sănătoasă fă mişcare cel puţin treizeci de minute pe zi, şi, cum toţi avem prieteni alpinişti, îi vom ruga să întindă o frînghie între două blocuri ca să facem echilibristică o jumătate de oră pe funie înainte şi-napoi fără să privim în jos, la fluviu.
Dacă ai luat fără să vrei o pauză mult prea mare la slovă, pregătirea contează enorm, prin urmare-I bine să înceapă din timp, cu vreun an înainte de momentul zero al aşezării la masa de scris — e primul lucru pe care trebuie să-l facem, să cumpărăm o masă nouă, de preferat neterminată, plină de cuie cu vîrfurile ieşite-n afară, greutăţile vieţii îndîrjesc natura umană, şi, bineînţeles, un scaun tot din lemn, cu rezemătoare de braţ înalte care să jeneze constant, înclinat atît de mult în faţă, încît vom avea tendinţa de-a veni în nas peste ecran, un LG, astfel încît ne vom împinge în călcîie ca să rezistăm alunecării (pentru scriitorii bătrîni scaunul trebuie să fie înclinat pe spate, în acest fel figurile lor îndurerate vor dobîndi trăsături religioase). Urmează copierea programului de lucru pe cît mai multe bileţele — se vor lipi în toată casa şi, la nevoie, şi-n casele altora —, e bine să fie şi înregistrat pe bandă de magnetofon, pe casete, vom cumpăra astfel de obiecte plus aparatele de redare de la Consignaţia, dacă sînt stricate, le reparăm singuri, un curs durează şase luni. De reţinut că programul nu trebuie să fie lejer, ci solicitant, prin urmare vom învăţa limba germană. Pentru cei care ştiu deja limba germană, se sugerează bulgara sau chineza, pot alege doar pacienţii cu probleme auditive.
Să nu uităm să facem excursii cît mai anevoioase în străinătate, minimum patru pe an. Prima va fi în jungla amazoniană, fără ghid şi, la cerere, fără barcă. Scrieţi cererea. Ultima, pe Everest, mergem unul cîte unul pe creasta K3 pe care-o cunoaştem de la Bucureşti, unde-i o casă conspirativă aflată la mare altitudine. Dacă supravieţuim, ne schimbăm serviciul. Dacă nu ne putem schimba serviciul, îl rugăm pe patron să ne lase acasă fără nimic de făcut dar cu un salariu mediu luat din fondurile pentru copii handicapaţi, este posibil. Acasă, fără ceva care să ne perturbe programul, începem să citim şi să recitim Vonnegut, Cortázar, Doctorow, Franzen, Palahniuk, Boris Vian, Patrick deWitt, Cormac McCarthy, Peixoto, DeLillo, Julian Barnes, Mamleev, Sorokin, Şişkin, J.R. Moehringer, Bolaño (după ce terminăm 2666 intrăm în antractul de dinaintea sfîrşitului, aşadar citim cărţi care demonstrează cu argumente matematice că şi noi putem scrie la fel, din moment ce putem face orice — fenomen deja demonstrat pe cimpanzei), Lydia Davis, Elizabeth Strout, Peter Carey, Saramago, Jonathan Coe, Evgheni Vodolazkin, Viktor Pelevin — între timp mergem la concerte, cursuri de filologie, cenacluri literare, cenacluri de aeromodelism, Muzeul Ţăranului Român şi Roma, să vedem Columna.
Facem ciorne şi le păstrăm. Scriem şi rescriem o singură pagină pe-o temă dată, să zicem ceva despre Lună, şi ne ocupăm de aşa ceva timp de-un trimestru. Trebuie să încercăm diverse stiluri începînd cu fraza fără virgule în amintirea lui Dos Passos care creează-n mintea cititoarelor o senzaţie de tobogan carusel în special în timpul nopţii cînd luminile oraşului depăşesc orice imaginaţie orice culoare sînt sărbătorile de iarnă şi sania cu care ne dăm copilul e galbenă şi pe noi nu ne ţine se rupe luminile oraşului pălesc se sting vine salvarea ia copilul care n-are nimic dar noi sîntem îngrozitor de speriaţi aşa că ne luăm după ambulanţă şchiopătînd şi ajungem la alt spital unde sîntem pregătiţi pentru sala de operaţie fără să mai apucăm să spunem pîs a doua zi ne trezim intr-o lume nouă tocmai am rămas fără o mînă mîna cu crampa scriitorului şi fără ea în sfîrşit putem scrie cartea mult visată cu cealaltă mînă însă după o muncă foarte grea care durează doi ani ce ciudat fix cît grafospasmul cu care lucrăm corectăm cizelăm o singură pagină pe o temă dată să zicem ceva despre Lună.
Anulăm orice vizită a nevestelor, precum sportivii de performanţă, sau, dacă nu avem neveste, ne despărţim dramatic de iubite, o carte este de-o sută de ori mai importantă decît o femeie, căci femei mai găseşti, e drept că şi cărţi de la o vreme, dar nu pe-a ta. Dacă simţi c-o iei razna, te duci frumos la un salon de masaj şi e bine să ai buletinul la tine, altfel nu te lasă. Acolo te masează şi ţi se ridică freza cu aparate electromagnetice, poţi face convulsii, dar merită riscul, deoarece atunci cînd ieşi, cu părul vîlvoi după care se uită toate doamnele, simţi cum te încarci pînă la refuz cu energie pozitivă, cu plusu-n jos.
Bineînţeles că asculţi mult blues, jazz, rock şi clasică, nu uita muzica ambientală şi insistă pe cea de mort, studiile irlandeze au dovedit că obţii cele mai bune rezultate dacă-ţi cumperi o lăută, apoi vin succesiv lecţiile cu un profesor foarte bătrîn, care face pipi pe el intermitent, dezamăgirile, depresia, achiziţionarea unui set de tobe. Zgomotul pe care-l faci intr-un apartament obişnuit de bloc va duce la expulzarea ta pe scări de către vecinii afoni, şi te laşi (impotrivindu-te doar cît să dai impresia că n-ai abandonat fără luptă) dus pe trepte-n jos neuitînd totuşi să baţi în toba mare, cineva va ieşi cu steagul ţării, îl va flutura, toată lumea va striga lozinci de susţinere a echipei preferate de tenis, doamnele îşi vor pune părul pe bigudiuri şi în faţa imobilului va aştepta aceeaşi maşină de salvare de mai înainte — te va lua şi te va duce la un spital adăpostit într-o pădurice de molizi.
Foloseşte acest timp petrecut în salonul de zece paturi ca să termini o facultate prin corespondenţă, cea mai bună pentru un scriitor este Psihologia, numai aici înveţi cum să sondezi psihicul personajelor, al doctorilor, al colegilor de dulce suferinţă, al femeilor de companie şi, mai presus de orice, te va ajuta cel mai mult să-ţi deschizi un cabinet de succes pentru că nu ai competiţie, aproape toţi studenţii sînt fete de la ţară care n-au reuşit să se orienteze-n Bucureşti, străduţele dintre blocuri sînt inimaginabil de complicate, prin urmare au intrat la facultatea asta şi-n plus au probleme din copilărie, unele au dat foc la pisicuţe, altele sînt cleptomane, dipsomane şi nimfomane, destul de multe au doi taţi, identici, aşadar nu se vor vindeca niciodată, norocul tău, pentru că este exact ceea ce-ţi garantează un succes extraordinar după absolvire, mai ales că deja ai scris cartea asta pentru care te pregăteşti atît de mult.
Ideea este să te umpli pînă la refuz cu literatură şi cu orice gen de artă, să suferi (îţi poţi strivi degetele-n uşă), să priveşti, să citeşti, să asculţi pînă nu mai poţi, nu uita albumele cu reproduceri de sculpturi, muzeele de pictură şi fotografie, fă şi tu poze, cumpără-ţi un aparat de cinci mii de euro, învaţă să fotografiezi ori să stai, şi nu uita să citeşti statornic în timpul ăsta cel puţin două sute de pagini pe zi, invaţă-le pe de rost, iar după ce i-ai terminat pe toţi cei înşiraţi mai sus, reciteşte toată Cartea de pe noptieră, seria Enigma, volumele britanice de chiromanţie, plus Tolstoi, Cehov, Bulgakov, Dostoievski şi, cînd auzi clinc — asta-nseamnă că s-a năruit puterea de îndurare —, nu mai pierde nici o secundă şi aşază-te la masa de lucru. Dacă prima frază va începe cu nu te poţi apuca de-o carte nouă la fel cum te-ai duce la serviciu, totul a fost în zadar. Aşa că scrie ceva despre fetiţe, bunici, informatori şi alte personaje biblice.