Avanpremieră editorială: Instalarea fricii

16 aprilie 2015   Dileme on-line

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Instalarea fricii de Rui Zink (traducere din portugheză de Micaela Ghiţescu), în curs de apariţie în colecţia „Raftul Denisei“, Humanitas Fiction.

La uşa unei tinere femei care îşi creşte singură copilul sună doi bărbaţi: „Am venit să instalăm frica“. În fundal se profilează statul ca maşinărie prin care noua paradigmă a „culturii fricii“ generează siguranţa cetăţenilor. Frica universală a copilului (Scufiţa Roşie şi lupul), cea ancestrală (canibalismul), cele individuale şi familiale (boala, răpirea) îşi dau mîna cu fricile colective actuale (terorismul, pandemiile), peste toate tronînd frica de ziua de azi şi de ziua de mîine. Ce nu ştiu însă instalatorii veniţi să-şi facă datoria este că, în clipa în care femeia aparent neajutorată le-a deschis uşa iar ei au trecut pragul, şi-au semnat sentinţa: ironie feroce a sorţii, vînătorul devine pradă, călăul – victimă. Construcţia romanului este, în cvasitotalitate, sub formă de dialog, procedeu care creează un suspans continuu şi face lectura uşoară şi captivantă, iar povestea se sprijină, conform „mărcii Rui Zink“, pe ironie şi paradoxuri, înfrăţind parcă autorul, naratorul şi cititorul în recunoaşterea unor adevăruri tulburătoare.

„Nu am mai avut o asemenea experienţă a lecturii de cînd am citit Procesul lui Kafka.“ – Yvette Centeno

„Laconic şi nemilos, stilul cărţii este îndrăzneţ şi eficace. Parcurgînd paginile romanului, cititorul intră în spirala construită de Rui Zink peste actualitate, simţindu-se, alături de personaje, victimă.“ –  Isabel Lucas, Público

***

Femeia şi bunul vorbitor stau jos şi beau cafea cu orz. Ea a făcut cafea cu orz, asta are în casă. Beau amîndoi ca­fea cu orz. Sousa lucrează. Femeia nu încearcă să pri­ceapă amănuntele instalării. Cabluri, legături, şuruburi, zgomotul burghiului. După un sfert de oră, o parte din perete este deja tencuită şi podeaua e plină de praf şi gu­noaie, dar femeia nu îndrăzneşte să protesteze.

Nu vorbesc. Femeia, pentru că nu vrea să vorbească – despre ce să vorbească? Despre vreme, despre scumpiri, de­spre vremea rea, despre scumpiri, despre vremea bună, despre scumpiri, despre cît de grea e viaţa, despre tineret, care nu are o viaţă uşoară, despre cum nu poţi găsi de lucru, despre tinerii de astăzi, care habar n-au de nimic, despre tinerii de ieri, care au îmbătrînit urît, despre vreme, despre scumpiri, despre şomaj, despre telenovele, despre vreme, despre vreme, despre vreme?

Şi, ei nu ştiu, slavă Domnului, nici nu vor şti, femeia se gîndeşte la copilul ascuns în baie. Cît timp pot răbda copiii fără să facă zgomot? În fine, poate adoarme. Ar fi cel mai bine.

Nu, femeia nu vrea să vorbească. De fapt, în locul ei, oricine ar prefera, pe cît posibil, să tacă. Cel puţin cît timp vor fi ei acolo. Ştie ce o aşteaptă, ştie şi că nu ştie ce o aşteaptă. Iar dacă femeia ar putea vorbi (dacă ar fi dis­pusă), ce să spună? Ce are pe suflet? Asta ar spune. Cînd ai suflet, e uşor să spui ce ai pe suflet. Şi cînd nu mai ai? Vremurile lipsite de suflet pretind oameni lipsiţi de suflet. Deşertul deşertifică. Setea seacă. Singurătatea vuieşte. Nu­mai lucruri evidente, daune colaterale ale stării lucrurilor.

Femeia se uită pieziş la bărbatul din faţa ei, aşezat placid în faţa unei ceşti abia atinse de buzele lui subţiri şi palide, buze care nu sînt buze. Ăştia nu au suflet, asta îşi spune ea. Posibil. E posibil ca ei să nu aibă suflet. Dar ea – încă mai are? Păi, nu.

Pînă şi bunul vorbitor pare uneori (cel puţin cît du­rează zgomotul) obosit să tot vorbească. Pare şi în largul lui, aşezat confortabil. Colegul ar putea fi boxer sau recuperator al unor datorii dificile. Bunul vorbitor, dim­potrivă: minimum ce se poate spune despre el e că hai­nele de cadru executiv îi vin bine. Femeia îi este aproape recunoscătoare că nu o întreabă dacă are copii, cu ce se ocupă etc.

Continuă să stea aşezaţi aşa încă vreo cîteva minute. În fine, zgomotul burghiului, al ciocanului, al metalului răzuind sticlă, plastic şi chiar metal încetează. Faţa bu­nului vorbitor revine la viaţă. Sau la orice vor feţele lor să revină.

— Vedeţi, dragă doamnă? A trecut repede.

Femeia îşi spune poate: oare acum o să plece? O să plece şi-o să mă lase singură (liniştită) cu ce-or fi instalat în casă?

Dacă asta îşi spune femeia, bunul vorbitor o dezamă­geşte:

— Acum mai lipseşte demonstraţia. Şi, văzînd ceea ce crede că este dezolarea femeii, adaugă: Nu vă faceţi griji, nici asta nu durează mult.

Femeia îşi încearcă norocul:

— Nu trebuie să vă deranjaţi…

— Ba da, trebuie, doamnă dragă. Ar fi contra proto­colului. Multă lume crede contrariul, dar noi sîntem aici ca să vă servim.

— Pot să citesc broşura… Instrucţiunile.

Bunul vorbitor aproape că-şi pune degetul pe buzele ei. Aproape. Nu e nevoie de gest pentru ca ea să-l simtă. După gest.

— Nici un cuvînt, dragă doamnă. Nici un cuvînt.

Se ridică amîndoi. Se duc în camera de zi.

Camera de zi e cufundată în întuneric. Femeia nu i‑a văzut umblînd la întrerupător, dar nu vrea să ştie. E în­tu­neric, în toate sensurile cuvîntului „întuneric“. Şi parcă e mai rece în camera de zi. Două sau trei grade mai puţin. Sau mai mult. Sau, fie, mai puţin. Mult mai puţin.

Sousa aprinde o lanternă, şi-o sprijină de piept şi o îndreaptă spre bărbie. Faţa îi devine spectrală, ca într-un film de groază. Vocea lui, pe care femeia nu o au­zise încă, e suprinzător de plăcută, nu se potriveşte cu corpul, iar brutală e doar claritatea cu care articulează cuvintele. O voce de crainic de radio în corpul unui quasi­modo:

— Natura. Puţine lucruri îi sperie atît de tare pe oa­meni ca natura. Lumea e înfricoşătoare, natura e înfrico­şă­toare. Ştiaţi că Australia adăposteşte 80% dintre ani­malele cele mai periculoase de pe faţa pămîntului? Şerpi veni­noşi, peşti care emit toxine letale, crocodili de apă sărată, re­chini albi, monştri din Tasmania. Dar Australia e departe, nu-i aşa?

Vocea bunului vorbitor se aude cu un soi de falset:

— Greşit. Australia, astăzi, e mai aproape ca nici­odată. Astăzi, Australia e aici.

Sousa apucă din nou lanterna:

— Şi tot aici e şi India cu cobrele, Africa cu mambele1 negre, Amazonia cu tarantulele şi peştii piranha şi ana­condele care pot atinge şi 25 de metri…

— Cel puţin la cinema, în ultimul film şi chiar în 3D.

— Lumea întreagă e acum aici. Persoane imprudente îşi aduc animale periculoase din ţări periculoase, în chip de mascote.

— Ori fac trafic clandestin cu specii rare pentru grădini zoologice particulare.

— Ori, fără să-şi dea seama, lasă nişte tarantule să li se strecoare în valiză.

— Un şarpe care s-a cuibărit printre ciorapi şi cămăşi murdare ca să hiberneze…

— Şi pe urmă animalele astea fug.

— Ori sînt aruncate în WC-uri cînd sînt desco­perite.

— Ca de exemplu, crocodilii care, atît de drăgălaşi cît timp sînt pui, cresc brusc şi devin o povară…

— Şi care, după aceea, ajung la vîrsta adultă în cana­lizarea oraşului.

— Un sfat, dragă doamnă.

— Un sfat folositor.

— Să nu coborîţi niciodată în canalizarea oraşului.

— Numai că…

— Tot ce se duce în jos în WC…

— Poate cîteodată să urce din nou.

— Doar că nu prin acelaşi WC.

— Prin altul.

— Printr-al nostru.

— Printr-al dumneavoastră.

— Gîndiţi-vă la asta, dragă doamnă.

— Data viitoare cînd vă veţi aşeza pe tron.

— Cu fusta ridicată pînă la talie, cu chiloţii la ge­nunchi.

— Lipsită de apărare.

— Cu partea cea mai vulnerabilă a corpului expusă la orice ar putea urca prin canal.

— Şi…

— Deodată ceva urcă.

— Muşcă.

— Un şarpe!

— Veninos.

— Un scorpion!

— Veninos.

— O fiinţă mutantă cu ventuze la ochi.

— Urcă pe canal în sus şi ne ia prin surprindere.

— Pericolul nu aşteaptă, doamnă dragă. Pericolul stă la pîndă.

— Nici măcar atunci cînd citim o revistă în baie nu putem fi liniştiţi.

— Frica de natură nu se termină aici.

— Sigur. Nu se termină aici.

— Frica de animalele sălbatice.

— Mai ales de şerpi.

— Sau piranha.

— Sau anaconde.

— Anacondele sînt şerpi.

— Sigur.

— Continuă să fie una dintre fricile cele mai mari pentru numeroşi clienţi.

— O frică străveche.

— O frică respectabilă.

— O frică cu acte în regulă.

— Ce atîta vorbărie? O frică naturală.

Lumina revine în camera de zi. Femeia clipeşte. Bunul vorbitor atrage atenţia:

— Aveţi grijă, doamnă dragă. Lumina, cum se ştie, orbeşte.

Bunul vorbitor face o pauză, mulţumit de implicaţiile filozofice ale zicalei sale, înainte de a spune:

— Dar să presupunem că nu aceasta e frica ideală pentru dumneavoastră.

— Sigur, spune Sousa.

— Ia să vedem, cîţi şerpi urcînd prin WC pot să existe într-un oraş? Statisticile pot să fie un bun aliat al fricii, dar de multe ori funcţionează ca un inhibitor al ei. Probabil, cum se obişnuieşte să se spună, „asta nu li se în­tîmplă decît celorlalţi“. Cîteva zile, da, posibil să ne fie teamă să ne aşezăm pe WC şi ne uităm sub pat ca să vedem dacă nu sînt ceva intruşi, dar după aceea începem inevitabil să ne relaxăm şi…

Femeii i se pare, timp de o secundă, că Sousa va prelua replica, dar nu, el e locvace doar atunci cînd vrea. Ori cînd poate. Şi de fapt chiar şi ea ar fi putut să conchidă:

Şi începem să uităm panica pe care o simţeam cu cîteva zile în urmă.

Bunul vorbitor îşi încheie raţionamentul:

— Şi o să uităm spaima pe care o simţisem, panica ce nici nu ne lăsa să dormim, nu ne lăsa nici intestinele să funcţioneze corect.

— Fiindcă ăsta e unul dintre numeroasele efecte ale fricii: încetăm să ne mai controlăm intestinele, şi aşa ne cuprinde mai întîi frica.

— Prin partea de jos.

Femeia oftează. Bunul vorbitor îi notează mental of­tatul, cu satisfacţie. Ştie ce gîndeşte ea: Asta e o tortură.

Habar n-are ea că tortura abia a început.

— Observaţi, spune el, suav. Frica nu e numai nece­sară, e şi generală. E educativă. Este forma cea mai fru­moa­să de a explica lumea şi de a reglementa lumea. Vedeţi exemplul celor mici. Pentru ei, există monştri sub pat, există fantome în case. O stradă agreabilă poate să fie o pădure întunecată şi ameninţătoare, o mare catife­lată, plină de ochi la pîndă, la pîndă.

Lumina se stinge şi, din nou, vocea lui Sousa se im­pune în întuneric. Doar că nu recurge la o lanternă acum, ci face o schimbare mai importantă: o hologramă multi­media, atît de palpabilă, încît pare reală. Femeia aude gemetele vîntului în mijlocul unei păduri sinistre; abia zărită, apare o mică siluetă – un băiat – înaintînd îm­pleticindu-se printre copaci golaşi, într-o seară de toam­nă, pe pămîntul acoperit de frunze.

Femeia se înfioară într-adevăr pentru prima oară. Aproape că-l recunoaşte pe băieţaş. Pe urmă vede că e altul. Dar seamănă atît de bine…

Mai multe