Avanpremieră editorială: Înotînd spre casă

8 mai 2019   Dileme on-line

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Înotînd spre casă, de Deborah Levy, traducere de Irina Negrea, aflat în curs de apariție la Editura Litera.

Când sosește împreună cu familia la vila de vacanță de pe Coasta de Azur, Joe vede un cadavru în piscină. Dar fata nu e moartă, ci, dimpotrivă, plină de viață. Este Kitty Finch, o botanistă autoproclamată cu unghiile vopsite cu verde, ieșind goală din apă și făcându-și intrarea spectaculoasă în mijlocul vacanței lor. De ce e acolo? Ce vrea de la ei? Și de ce soția enigmatică a lui Joe îi permite să rămână?

Un studiu subversiv și strălucitor despre iubire, Înotând spre casă dezvăluie modul în care cele mai devastatoare secrete sunt cele pe care le păstrăm față de noi înșine.

„Înotând spre casă este o operă singulară... Cititorii vor trebui să reziste tentaţiei de a afla mai repede ce urmează... Răsplata este experienţa deosebit de plăcută de a fi aruncaţi în apele adânci ale romanului desăvârşit al lui Levy.“ – The New York Times Book Review 

***

Alpes‑Maritimes, Franța
Iulie 1994
Un drum de munte. Miezul nopții

Cînd Kitty Finch a luat mîna de pe volan şi i‑a spus că îl iubeşte, el nu mai ştia dacă să creadă că îl amenința sau doar făcea conversație. Rochia de mătase îi aluneca de pe umeri aşa cum stătea aplecată peste volan. Un iepure a zbughit‑o de‑a curmezişul drumului şi maşina a zvîcnit lateral. S‑a auzind spunînd:

– Ce‑ar fi să‑ți faci rucsacul şi să te duci să vezi cîmpurile de maci din Pakistan, cum ziceai că ți‑ai dori?

– Da, a zis ea.

Simțea miros de benzină. Mîinile ei au coborît brusc pe volan aidoma pescăruşilor pe care îi număraseră din camera lor la hotelul Negresco în urmă cu două ceasuri.

L‑a rugat să deschidă geamul ca să poată auzi insectele strigîndu‑se în pădure. Rotind manivela, a coborît geamul şi a rugat‑o frumos să stea cu ochii la drum.

– Da, a spus ea din nou, uitîndu‑se acum la drum.

Şi apoi i‑a povestit că nopțile erau întotdeauna „suave“ pe Coasta de Azur. Zilele apăsau greu şi miroseau a bani.

El a scos capul pe fereastră şi a simțit pe buze mușcă­tura rece a aerului de munte. Oamenii începuturilor trăiseră cîndva în această pădure care acum era un drum. Ştiau că trecutul trăia în stînci şi copaci şi ştiau că dorința îi făcea să fie dezorientați, nebuni, misterioşi, năruiți. Faptul că fusese atît de intim cu Kitty Finch fusese o plăcere, o durere, un şoc, o experiență, dar mai presus de toate fusese o greşeală. I‑a cerut din nou să fie atît de bună, o ruga el frumos, şi să îl ducă în siguranță cu maşina acasă la soția şi la fiica lui.

– Da, a zis ea. Viața merită să fie trăită doar fiindcă sperăm că se va îmbunătăți şi că vom ajunge toți acasă cu bine. 

Sîmbătă

Sălbăticiuni

Piscina de pe terenul vilei turistice semăna mai degrabă cu un heleşteu decît cu bazinele albastre şi inerte din broşurile de vacanță. Un heleşteu în formă de dreptunghi, cioplit din piatră de o familie de pietrari italieni care trăiau în Antibe. Trupul plutea aproape de capătul adînc, unde un şir de pini păstrau apa răcoroasă sub umbra lor.

– Ce‑i acolo, un urs? a întrebat Joe Jacobs, fluturînd vag din mînă spre apă.

Simțea cum îl ardea soarele prin cămaşa pe care croitorul hindus i‑o confecționase dintr‑un balot de borangic. Parcă îi luase foc spatele. Pînă şi drumurile se topeau în canicula lunii iulie.

Fiica lui, Nina Jacobs, în vîrstă de paisprezece ani, stînd în picioare pe marginea piscinei în noul ei bikini dintr‑un imprimeu cu cireşe, a aruncat o privire îngrijorată spre mama ei. Isabel Jacobs îşi trăgea în jos fermoarul de la jeanşi, ca şi cum se pregătea să intre în apă. În acelaşi timp, i‑a văzut pe Mitchell şi Laura, cei doi prieteni de familie care împărțeau vila cu ei în acea vară, punînd jos cănile cu ceai şi păşind spre treptele de piatră care duceau spre capătul cu apă mică. Laura, o uriaşă zveltă la înălțimea ei de un metru nouăzeci, şi‑a azvîrlit sandalele din picioare şi a intrat în apă pînă la genunchi. O saltea pneumatică ponosită s‑a ciocnit de laturile tapetate cu muşchi, împrăştiind albinele care se aflau în diferite faze de agonie în bazin.

– Isabel, tu ce crezi c‑o fi?

De unde stătea, Nina vedea că era vorba despre o femeie înotînd goală sub apă. Era lungită cu fața în jos, cu brațele întinse lateral ca o stea‑de‑mare, cu părul lung plutind ca nişte alge pe lîngă corp.

– Jozef crede că e un urs, a răspuns Isabel, cu vocea ei neutră de corespondent de război.

– Dacă e un urs, va trebui să‑l împuşc, a spus Mit­chell.

Cumpărase recent două vechi pistoale persane de la talciocul din Nisa şi abia aştepta să tragă cu ele.

*** 

Cu o zi în urmă, discutaseră toți despre un articol de ziar care relata cum un urs de nouăzeci şi patru kilo­grame coborîse din munți în Los Angeles şi se scăldase în piscina unui actor de la Hollywood. Potrivit Serviciului pentru Protecția Animalelor din Los Angeles, ursul era în călduri. Actorul chemase autoritățile. Ursul a fost împuşcat cu o armă cu tranchilizante, după care a fost repus în liberate în munții din apropiere. Joe Jacobs se întrebase cu voce tare cum era să fii tranchilizat şi apoi să trebuiască să pleci împleticit acasă. Dar a mai ajuns vreodată acasă? Poate îl apucase amețeala şi devenise amnezic, începînd să halucineze! Dacă din cauza barbituricelor introduse în săgeată, metodă cunoscută şi drept „capturare chimică“, ursul începuse să tremure şi să se bîțîie pe picioare? Oare tranchilizantul îl aju­tase pe urs să facă față mai bine evenimentelor stresante din viață, calmîndu‑i mintea agitată, încît acum ajunsese să se roage de autorități să‑i arunce mici prăzi injectate cu sirop de barbiturice? Joe nu s‑a oprit din această poliloghie decît atunci cînd Mitchell l‑a călcat pe bombeu. Ştia Mitchell prea bine cît era de greu să‑l faci pe zevzecul de poet, cunoscut de cititorii lui drept JHJ (Joe pentru toți ceilalți, în afară de soția lui), să tacă naibii din gură.

Nina a văzut cum mama ei s‑a afundat în apa tulbure şi a înotat spre femeie. A salva viața unor trupuri puhăvite plutind pe rîuri era probabil un lucru pe care mama ei îl făcea tot timpul. După toate aparențele, cotele de audiență ale televiziunilor urcau întotdeauna cînd apărea ea la ştiri. Mama ei dispărea în Irlanda de Nord, sau Liban, sau Kuwait, iar apoi venea înapoi, de parcă tocmai dăduse o fugă pînă la colțul străzii ca să cumpere un litru de lapte. Mîna lui Isabel Jacobs era pe punctul să înşface glezna vietății care plutea în piscină. Subit, apa a pleoscăit violent, iar Nina a alergat la tatăl ei, care a prins‑o de umărul ars de soare, făcînd‑o să țipe de durere. Cînd un cap a ieşit din apă, gîfîind cu gura căscată, în panica acelei secunde Ninei i s‑a părut că vietatea icnea ca un urs.

*** 

O femeie a ieşit din piscină, cu părul lung pînă la talie şiroind de apă, şi a fugit spre unul dintre şez­longurile de plastic. După înfățişare, s‑ar fi zis că avea vreo douăzeci de ani, însă era greu să‑ți dai seama exact, din moment ce sărea frenetic de la un scaun la altul, căutîndu‑şi hainele. Rochia îi căzuse pe dalele de piatră, însă nimeni nu o ajuta s‑o găsească, fiindcă toți se holbau la goliciunea ei. Nina amețise în zăpuşeala crîncenă de‑afară. Mirosul dulceag‑amărui de lavandă plutea spre ea sufocînd‑o, în timp ce gîfîiala femeii se contopea cu zumzăitul albinelor în florile aproape fanate. S‑a gîndit că făcuse poate insolație, din cauză că avea o senzație de leşin. Ca prin ceață, vedea că fe­meia avea sînii surprinzător de plini şi rotunzi pentru subțirimea ei. Coapsele lungi se îmbinau cu articulațiile proeminente ale bazinului la fel ca picioarele păpuşilor pe care obişnuia să le plieze şi să le sucească în copilărie. Singurul lucru care părea real la această femeie era triunghiul de păr pubian auriu sclipind în soare. Privindu‑l, Nina şi‑a încrucişat brațele peste piept şi şi‑a gîrbovit umerii în față, ca şi cum s‑ar fi căznit ca trupul ei să dispară cu totul.

– Rochia e acolo.

Joe Jacobs a arătat spre mormanul de bumbac albastru care zăcea mototolit sub şezlong. Se holbaseră toți la ea jenant de mult timp. Femeia a înşfăcat rochia transparentă şi s‑a îmbrăcat, lăsînd‑o abil să‑i alunece peste cap în jos.

– Mulțumesc. Eu sînt Kitty Finch, apropo.

Ceea ce a spus, de fapt, a fost „eu sînt Ch Ch Ch“ şi s‑a bîlbîit în continuare pînă a reuşit să rostească Kitty Finch. Abia aşteptau să termine de spus cine era.

Nina şi‑a dat seama că mama ei era încă în piscină. Cînd aceasta a urcat înapoi treptele de piatră, pe costumul de baie ud se vedeau ace de pin argintiu.

– Eu sînt Isabel. Soțul meu a crezut că erai un urs.

Joe Jacobs îşi schimonosea buzele căznindu‑se să nu rîdă.

– Bineînțeles că n‑am crezut că era un urs.

Kitty Finch avea ochii cenuşii ca geamurile fumurii ale maşinii închiriate de Mitchell, un Mercedes parcat pe pietrişul din fața vilei.

– Sper că nu vă deranjează că am folosit piscina. Tocmai am sosit şi mi‑era aşaaa de cald. S‑a produs o greşeală cu datele de închiriere.

– Ce fel de greşeală? a întrebat Laura, uitîndu‑se urît la tînără, de parcă tocmai primise o amendă pentru parcare într‑un loc nepermis.

– Păi, eu ştiam că urma să stau aici două săptămîni, începînd din sîmbăta asta. Însă administratorul...

– Dacă un nemernic drogat şi puturos ca Jürgen poate fi numit administrator, a intervenit Mitchell, asudînd scîrbit la simpla mențiune a numelui lui Jürgen.

– Mda. Jürgen zice că am confundat datele, iar acum o să pierd avansul plătit.

Jürgen era un hipiot neamț, care niciodată nu ştia cu exactitate vreun lucru. Se considera un „om natural“ şi mereu stătea cu nasul îngropat în Siddharta de Hermann Hesse.

Mai multe