Avanpremieră editorială: Imaginea celuilalt. Negri, evrei, musulmani și țigani în arta occidentală în zorii epocii moderne. 1453-1800
Dilema veche vă prezintă în premieră un fragment din volumul Imaginea celuilalt. Negri evrei, musulmani și țigani în arta occidentală în zorii epocii moderne. 1453-1800 de Victor Ieronim Stoichiță, apărut recent la Editura Humanitas.
Sîmbătă, 21 aprilie, la ora 17,30, librăria Humanitas de la Cișmigiu va găzdui o întîlnire cu reputatul istoric de artă și profesor la Universitatea din Fribourg Victor Ieronim Stoichiță. Se va discuta despre reprezentările în artă ale Celuilalt interior, prezent deja pe teritoriul Europei sau care o invadează și a unei alterități exterioare, cea văzută și imaginată de la distanță odată cu descoperirea Americii. Invitați alături de autor sînt Anca Oroveanu și Ruxandra Demetrescu, istorici de artă și traducătoare ale volumului, Ioana Măgureanu, istoric de artă, și Andrei Oișteanu, etnolog, antropolog, istoric al religiilor și mentalităților.
„Diferența există, alteritatea se construiește. Iată primul postulat pe care se întemeiază această carte. Celălalt nu există în absența Aceluiași și termenii sînt, evident, reversibili.
Scopul acestor pagini este de a aborda Întîlnirea așa cum are ea loc sub semnul vizibilului. Ele se plasează în prelungirea unei cercetări asupra imaginarului, ale cărei mize se cuvine să le definim. Evrei, țigani, negri, musulmani. Iată cele patru figuri ale alterității care vor face obiectul reflecției mele. E vorba, mai degrabă decît de o alegere liberă, de o necesitate impusă de formarea în zorii Timpurilor Moderne a ceea ce aș dori să desemnez ca «iconosfera diferenței», iconosferă a cărei construcție are loc în strînsă relație cu prospecțiunile unei Europe în căutarea propriei sale identități. Toți acești Ceilalți («interiori» sau «exteriori»), misterioși, amenințători, interziși, fascinanți, suscită reacții multiple, uneori negative, aproape întotdeauna amestecate: curiozitate, teamă, dorință, respingere… Dat fiind caracterul insolit al Celuilalt, locul său în iconosfera pe cale să se cristalizeze în conformitate cu reguli precise nu poate fi decît problematic. Nu mai puțin, în pofida dificultăților și reticențelor, «Diferitul» și «Neasemănătorul» sfîrșesc prin a accede la vizibilitate. În ce fel? Întrebarea e desigur de ordin antropologic, dar istoricul imaginilor îi poate furniza cîteva răspunsuri.“ (Victor Ieronim Stoichiță)
Boemieni, gitani, ţigani
A defini, a pacifica, a fixa
Nimeni nu ştie de unde vin, unde se duc, sau de cînd şi de ce au luat calea veşnicei rătăciri. Nu sînt înarmaţi, dar stîrnesc teamă, căci sînt… săraci. La trecerea lor, e mai bine să-ţi fereci porţile.
Spre sfîrşitul veacului al XV-lea, o miniatură ce decorează Cronica oraşului Spiez de Diebold Schilling cel Bătrîn îi reprezintă în faţa zidurilor unui oraş elveţian. Sînt îmbrăcaţi într-un mod neobişnuit: bărbaţii, mergînd în faţă, au pe cap o bonetă ascuţită, iar în urma lor, femeile, cu copiii de gît, poartă turbane; toţi au haine pestriţe şi tenul oacheş. Formează un grup compact. Le va deschide, oare, cetatea porţile? Legenda ce însoţeşte miniatura nu spune nimic special, dar lasă puţine dubii cu privire la deznodămîntul acestui curios asediu. Aflăm că armata de cerşetori adunată în faţa oraşului Berna era formată din „negri păgîni şi botezaţi“. Este dificil să le dai un nume. Chiar şi în zilele noastre, vocabularele se dovedesc a fi, de cele mai multe ori, insuficiente şi în egală măsură incomode. Trebuie să-i numim boemieni, gitani, ţigani, romi, sinti, manouches? Sau, pur şi simplu nomazi?
În epoca primei lor apariţii în Europa occidentală, lucrurile erau şi mai neclare. Pe atunci li se spunea sarazini, tătari, nubieni, etiopieni, sau asirieni. Au fost adesea confundaţi cu evreii, sau chiar cu maurii - acei musulmani din Spania convertiţi cu forţa la catolicism. Apoi au fost numiţi egipteni, termen care s-a transformat curînd în gypsies, sau „gitani“, pentru că se credea că veneau din nordul Africii, ori din „Micul Egipt“, situat în Peloponez. Din pricina faptului că se bucurau de un statut special în Boemia, au fost numiţi boemieni. Datorită originii din vechile provincii ale Imperiului bizantin, le-a fost atribuit şi un nume grecesc, athinganoi, sau „intangibili“, care a dat, prin glisare fonetică, cuvintele Zingari, Zingaros, Cianos, Cingani, Zigeuner, Tsiganes, ţigani…
Sosirea la Arras, în data de 11 octombrie 1421, a unei trupe de personaje exotice, a fost consemnată - în lipsa unei identificări precise - cu titlul „Merveilles. Venue d’estrangers du Pays d’Égypte“(„Minuni. Venirea străinilor din ţinutul Egiptului“). Şase ani mai tîrziu, la 17 august 1427, călătorii ajung la Paris:
„[…] Au venit, în ziua de şaptesprezece august a anului 1427. Mai întîi primii doisprezece, de ziua Naşterii Sfîntului Ioan Botezătorul, apoi şi ceilalţi. Care nu au fost lăsaţi să intre în Paris, dar de milă au fost găzduiţi acolo unde se află capela Saint Denis şi nu erau cu toţii, bărbaţi, femei şi copii, mai mult de o sută, sau în jur de o sută douăzeci. Cînd au plecat din ţara lor, erau o mie, sau o mie două sute: dar restul au murit pe drum, iar regele şi regina lor şi cei care mai erau în viaţă nutreau încă speranţa de a avea bunuri lumeşti: căci Sfîntul Petru le promisese că le va da o ţară de locuit bună şi rodnică, dacă îşi vor fi ispăşit de bunăvoie păcatele. Astfel, pe cînd erau la capelă, nu s-a văzut la binecuvîntarea de la tîrgul din Saint Denis un şir mai mare de oameni care sosiseră acolo de la Paris, din Saint Denis şi din împrejurimile Parisului pentru a-i vedea. E adevărat că cei mai mulţi dintre ei aveau urechile găurite şi în fiecare ureche un cercel de argint sau chiar cîte doi în fiecare: iar ei spuneau că e un semn de nobleţe în ţara lor. La fel, bărbaţii erau foarte negri, cu părul creţ, iar femeile erau cele mai urîte ce se puteau vedea şi cele mai negre, toate aveau faţa plină de plăgi, părul negru precum coada unui cal. În chip de haine, o stofă veche foarte groasă, o legătură de pînză sau de sfoară prinsă pe umăr iar deasupra un mantou sau o cămaşă erau singurele veşminte: Pe scurt erau cele mai sărace creaturi ce fuseseră văzute vreodată sosind în Franţa, de cînd lumea […] “
Intrigat, Acelaşi vine pentru a-l contempla pe Celălalt la porţile oraşului. În vreme ce curiozitatea incită, marginalizarea calmează: este necesar să se izoleze imaginea sărăciei, pentru a o putea aprecia.
Nu se poate nega că este dificil de imobilizat şi de fixat această fiinţă insesizabilă care este migrantul: o demonstrează maniera în care s-a constituit iconografia sa. Primele imagini realizate de artiştii occidentali dezvăluie, pe de o parte, dificultăţile întîmpinate, fără o cunoaştere sau prejudecăţi prestabilite, ceea ce le conferă singularitatea. Ele relevă, pe de altă parte, obstacole de ordin taxinomic ce duc la telescopaje vertiginoase între diverşii „ceilalţi“: „ţigani/păgîni/turci“ („Ziginer / Heiden / Türken“), se poate citi pe unul din cele mai vechi desene reprezentînd o femeie din această etnie ciudată. Totul se petrece ca şi cum singularităţile fuzionau pentru a crea un tot, desemnat ca „alteritate“. Excluderea este la originea procesului de includere, dar acest proces constă de fapt într-o amalgamare de „diferenţe“. Fenomenul a fost exploatat de Dürer, care nu se îndoia că era pe cale de a inventa unui nou imaginar. Puţin înainte de 1500, el a executat o gravură ce va fi mult timp considerată reprezentarea unei „familii de turci“. Acoperămintele de cap ale celor două personaje explică poate echivocul, care este contrazis însă de tenul oacheş al bărbatului şi de ţinuta femeii: ea merge în urma lui, desculţă, ţinînd un copil în braţe, cu capul descoperit şi sînul dezgolit.
La începutul veacului al XVI-lea, brusc, imaginarul se exacerbează. Ciclul tapiseriilor din Tournai, ilustrînd, conform tradiţiei, „l’histoire de Carrabarra dite des Égyptiens“ sugerează, la prima vedere, o atmosferă idilică. Se văd oameni care trăiesc în mijlocul naturii: o mamă îşi hrăneşte copiii, alta îi spală, mai departe bărbaţii adapă caii. Unii cîntă la flaut, alţii sună din goarnă. O tînără fată dansează, arătîndu-şi impudic coapsa şi pieptul. Împinşi de curiozitate, locuitorii se aventurează din oraş, pentru a-i întîmpina pe noii veniţi. Astfel, se pot observa personaje nobile începînd să dialogheze cu „egiptenii“. Ţinuta lor elegantă contrastează cu hainele pestriţe ale nomazilor, care poartă turbane, corsaje cu fustă largă şi mantouri galbene, roşii şi albastre sau cu dungi în diagonală. Seniorii şi doamnele venite în vizită sînt vrăjiţi de spectacol. Mulţi întind mîna pentru a li se ghici în palmă. Un cuplu este atît de captivat de unduirile micuţei dansatoare, încît nu observă băiatul pe jumătate gol care profită de ocazie pentru a le şterpeli portofelul.
Datorită bogăţiei semantice, ciclul de la Tournai are un statut distinct, anticipînd toate locurile comune ale unui imaginar ce nu va întîrzia să se dezvolte. Figura „egipteanului“ va rămîne însă misterioasă, devenind obiectul multor tentative de codificare. Cea mai simplă dintre ele se mulţumeşte să discute originea etnică, în vreme ce alta, mai complexă, încearcă să facă loc străinului în cadrul canonului occidental. Este vorba, în ambele cazuri, de a capta şi controla o alteritate mobilă, dinamică şi eluzivă. Adesea, cele două demersuri - pe care le-aş numi „etnografic“ (primul) şi„iconografic“ (al doilea) - comunică, se corelează şi se completează.