Avanpremieră editorială: Firida ruşinii

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Firida Ruşinii de Ismail Kadare (traducere din albaneză de Marius Dobrescu), în curs de apariţie în colecţia „Raftul Denisei” la Editura Humanitas Fiction. Firida Ruşinii face parte din „ciclul otoman“, scris de Ismail Kadare în anii ’70, care îi oferă prilejul unei meditaţii asupra opresiunii şi a terorii într-un stat totalitar.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, pe fundalul decăderii inevitabile a Imperiului Otoman, Ali Paşa din Ianina îşi clădeşte un principat independent. Pentru a preîntîmpina extinderea rebeliunii, sultanul îl pedepseşte cu cruzime, expunîndu-i capul în piaţa centrală din Istanbul, în firida destinată trădătorilor. Ismail Kadare reconstituie cariera acestui personaj misterios, născut albanez, dar integrat perfect în mecanismul înşelător al administraţiei otomane. Ali Paşa – admirator al lui Napoleon Bonaparte, cu care a întreţinut relaţii diplomatice, şi al poetului englez George Byron, pe care l-a găzduit în drumul său spre Grecia – a dus o viaţă plină de fast, dar s-a comportat ca un satrap oriental, strivind fără milă orice tentativă de a i se contesta autoritatea. Fără să-şi propună să scrie un roman istoric, Kadare recompune cu detalii de mare fineţe atmosfera capitalei otomane, dominată de puterea absolută a suveranului, precum şi angrenajul cumplit căruia îi cad victimă nu numai cei învinşi, ci şi învingătorii.  

„Kadare a terminat Firida Ruşinii în 1976, an în care, scrie el, «de la Tirana veneau ştiri proaste. Comploturi demascate în serie. Arestări una după alta. Teroare». În acest roman, unul dintre puţinele asupra cărora autorul nu a făcut modificări, tragicul rămîne neatins. Aici nu este loc pentru grotescul cu care el îşi echilibrează, de obicei, cealaltă parte a operei. Pentru că aici, în Firida Ruşinii,  Kadare demontează şi expune piesă cu piesă mecanismul fricii; acel mecanism de care oricărui regim ar trebui să-i fie ruşine, ne spune el printre rînduri.“ –  Éric Faye

„Imperiul Otoman este mai puţin o realitate istorică şi mai mult o formă de a proiecta în trecut preocupări cît se poate de contemporane, imposibil de evocat fără această travestire. (...) Kadare îşi însuşeşte prezentul situîndu-l într-un trecut birocratic şi crud.“ – Jean-Paul Champseix, Cahiers Balkaniques

Ismail Kadare s-a născut în 1936 la Gjirokastra, în Albania, a absolvit Filologia la Tirana şi şi-a continuat studiile la Institutul de Literatură Maxim Gorki din Moscova. A debutat la optsprezece ani cu un volum de poezie, Inspiraţii juvenile, căruia îi urmează în 1957 un al doilea, Visări. Trecerea la proză o face în 1963 cu romanul Generalul armatei moarte, care-i aduce notorietatea internaţională. În anii următori publică romane şi numeroase volume de povestiri, dobîndind o reputaţie greu de egalat în lumea literară: Cetatea (1970), Mesagerii ploii (1970; Humanitas Fiction, 2010), Cronică în piatră (1971; Humanitas Fiction, 2012), O capitală în noiembrie (1974), Amurgul zeilor stepei (1976; Humanitas Fiction, 2009), Iarna marii însingurări (1977), Aprilie spulberat (1978), Podul cu trei arce (1978, Humanitas Fiction 2015), Firida Rușinii (1978), Palatul Viselor (1981; Humanitas Fiction, 2007), roman interzis de regimul lui Enver Hodja, Concert la sfîrşitul toamnei (1988). În 1990 Kadare primeşte azil politic în Franţa şi pînă în 2001 locuieşte la Paris, perioadă în care îi apar romanele: Piramida (1991), Umbra (1994; Humanitas Fiction, 2008), Spiritus (1996; Humanitas Fiction, 2012), Florile îngheţate din martie (2000). În 2001 Kadare se întoarce în Albania. Continuă să scrie romane care se bucură de succes: Fiica lui Agamemnon (2003), Succesorul (2003), Vremea nebuniei (2005; Humanitas Fiction, 2012), Accidentul (2008; Humanitas Fiction, 2011), Cina blestemată (2009; Humanitas Fiction, 2013), Păpușa (2015). Ismail Kadare este şi autorul unor eseuri, scrieri de memorialistică, precum şi al cărţii-document Moartea care ne-a unit (1998), despre evenimentele tragice din fosta Iugoslavie. Este recompensat cu numeroase premii şi distincţii literare, printre care Prix Mondial Cino Del Duca (1992), primul Man Booker International Prize (2005) și Jerusalem Prize (2015). Pe 1 ianuarie 2016, statul francez i-a conferit Legiunea de Onoare, în grad de Comandor. Opera sa, nominalizată frecvent la Premiul Nobel, este tradusă în peste patruzeci de ţări.

*****

Un car tras de boi înainta încet, aparent fără ţintă, pe cîmpul cu băltoace pe jumătate îngheţate. Ici-colo, căpiţe de fîn înjumătăţite, risipite de caii armatei în mers sau putrezite sub ploile sîcîitoare, profitînd de neatenţia generală, acum cînd războiul şi nenorocirile lui se sfîrşiseră, se aliniaseră din nou, pe tăcute, ca nişte fantome jigărite pe marginea drumului. Vîntul se oprise şi, după toate acele nestatornice zile, acum cerul era acoperit de o plapumă groasă de nori, din care, cînd şi cînd, era slobozit cîte un tunet asemeni horcăitului ieşit din pieptul unui înecat.

Sub cerul acela trist, în toate satele şi oraşele ţinutului abia supus, crainicii citeau decretul sultanului, sosit din capitală: „Vouă, sclavi şi raiá ai marelui padişah, cetăţeni ai provinciei Albania, guvernată pînă mai ieri de Ali cel Negru, vouă vi se cruţă viaţa. Veţi mînca în pace pîinea robiei dacă veţi depune neîntîrziat armele. Se porunceşte: să lepădaţi imediat straiele în culori ţipătoare şi să vă înveşmîntaţi doar în şiac negru sau cenuşiu. Să nu vă lăsaţi părul lung, iar capul să vi-l acoperiţi cu fes din piele de bivol. Să nu mai umblaţi călări pe cai, iepe sau catîri. Să vă astupaţi hornurile, aşa încît să dispară orice legătură a voastră cu cerul, iar fumul să iasă pe ferestre şi pe uşi, după ce vă va învălui pe toţi, lucrurile voastre, animalele şi copiii. Toate aceste măsuri vor fi anulate doar după ce-l veţi convinge pe marele sultan, prin fapte, că aţi alungat din sufletul vostru păcatul nesupunerii şi amintirea lui Ali cel Negru“.

Ieşiţi în pragul porţilor, la marginea cîmpului sau în uşa hanurilor, oamenii ascultau uluiţi, fără să scoată un cuvînt. Rămîneau tăcuţi chiar şi după ce crainicii făceau stînga-mprejur şi o porneau spre satul vecin. La fel de tăcuţi îşi întorceau din cînd în cînd privirile spre cîmpul rămas pîrloagă din pricina războiului, de parcă acolo ar fi găsit explicaţia decretului împărătesc. Peste ţarinile pline de gropi de obuze se învîrteau stoluri de corbi şi de coţofene, croncănind ca înţepate de streche. Era de-ajuns ca oamenii să privească o bucată de vreme întinderea cîmpiei, cu privirea aceea resemnată, chinuită şi mută pricinuită de pustietatea ogoarelor rămase în paragină (toţi ştiau ce este avortul pentru o femeie, aşa că nu era greu să-şi închipuie ce blestem

este un cîmp rămas necultivat), deci era de-ajuns să arunce o privire ogoarelor sălbăticite pentru a înţelege că răul cel mare se abătuse deja asupra lor, şi că acest decret nu mai aducea nimic nou, aşa cum nici croncănitul ciorilor nu putea alina tristeţea pămîntului ieşit de curînd din iarnă.

Acesta era un decret vechi, scos din dosarele prăfuite ale Arhivei Centrale. Unele firmane erau copiate cuvînt cu cuvînt, altele erau întocmite strîmb de slujbaşi bătrîni, adaptate cît de cît epocii şi guvernelor care cîrmuiseră marele stat. Oamenii erau obişnuiţi cu asemenea decrete. Crainicii veneau şi se duceau de cînd hăul, dar în ţinutul Albaniei lucrurile rămîneau aproape la fel. Pămîntul şi cerul, care cînd cădeau la pace, cînd se războiau, aducînd astfel pe lume ani îmbelşugaţi sau ani de foamete, soarele, care era părtaş la toate acestea, apoi luna, nepăsătoare în colţul ei de cer; şi, în cele din urmă, era marele sultan, undeva, departe, în centrul lumii, care le trimitea de acolo toate grozăviile pămîntului, le trăgea ţărîna de sub picioare şi cerul de deasupra

capului. Pentru toate astea, supărarea lor era veche şi firească, astfel încît uneori părea una cu anotimpul, cu corbii şi cu norii de pe cer. Dacă cineva ar şti să adune norii aceştia de revoltă, ar putea să se producă mari surprize, şoptea pe ici, pe colo, pe la recepţii, ambasadorul englez. Ba chiar se pomenea şi răspunsul pe care, chipurile, i l-ar fi dat ministrul Halet, cum că asta ar fi niţeluş mai greu de făcut decît culesul bumbacului.

În vremea aceea, răzmeriţa lui Ali Paşa nu fusese încă declarată, deşi se vorbea peste tot despre ea, şi era clar că ambasadorul englez încerca să ia pulsul guvernului în legătură cu furtuna care se apropia.

Tunetele ei se auzeau de departe. Guvernul era zi de zi în şedinţă. Maşinăriile greoaie ale statului, Palatul secular al Islamului, Ministerul de Război, Direcţia a Patra a Ministerului de Interne, Ministerul de Externe, Palatul Viselor aveau program prelungit. Toată lumea aştepta ceva.

Ultimele veşti sosite din Albania reconfirmau, potrivit tuturor previziunilor, că el, bătrînul leu, Ali Paşa Tepelena, nu reuşise să adune străvechea nemulţumire a Albaniei. Şi se ridicase împotriva sultanului mînat doar de propria-i ură.

„Vouă, sclavi şi raiá ai marelui padişah“, continuau să strige crainicii, cu vocile răguşite de aerul rece, „acum, cînd războiul s-a încheiat...“

Pornise singur împotriva suveranului, la fel cum făcuse cu ani în urmă şi Kara Mahmud Bushatlli sau cum făceau adesea cîţiva dintre cîrmuitorii necugetaţi ai Albaniei, plini de curaj, dar care, după cum spuneau veneţienii, fiind dornici să se bată, se încăierau oricînd, cu sau fără motiv. Iată de ce, atunci cînd sultanul nu-i chema să ia parte la „marele effort de război“, sivadi azem, atunci se supărau pe el şi porneau răzmeriţe sau, neştiind ce să facă, atacau cu foc şi pară statele vecine, Veneţia, Austria, pe oricine le ieşea în cale.

Ali Paşa semăna în multe privinţe cu aceştia, doar că era mai mare decît ei în tot ceea ce făcea şi, în afară de asta, înţelepciunea lui n-avea nimic în comun cu nebunia lor. Cu toate astea, albanezii nu-l aveau la inimă. Ani la rînd, deşi sînge din sîngele lor, îi strivise ca orice vizir turc, ba chiar şi mai rău, îi spînzurase, îi pusese să joace pe spini, îi legase, îi umilise şi-i crucificase. Drept care, cînd fusese faţă-n faţă cu sultanul şi, aflat în nevoie, îi chemase în ajutor, oamenii s-au făcut că n-aud. Ei, care toată viaţa lor porniseră la luptă mai voioşi decît la nunţile de toamnă, acum nici nu s-au clintit. Las’ să se înfrunte tiranii între ei. Să-şi scoată ochii şi să-şi smulgă barba unul altuia, puţin le păsa.

Războiul bătea la uşă. Curierii vizirului (care acum era încă Ali Paşa, mîine, ca şi cînd l-ar fi învăluit noaptea, Ali cel Negru) despicau ca nişte umbre amurgul de iarnă. În desagi aveau peceţi, cătuşe, aur, lucruri care nu foloseau la nimic. Poporul devenise surd.

Apăruseră apoi primele care de război, coloanele de infanterie, tunurile ude, ofiţerimea, steagurile cu semilună şi versete din Coran, unităţile auxiliare, fanfarele, călăii, negustorii ambulanţi. Toate erau vechi şi arhicunoscute, asemeni decretelor imperiale. De patru sute de ani, ca într-un coşmar, ele veneau fără încetare.

Cînd toată această amestecătură s-a înfăşurat în jurul cetăţii, el le-a trimis compatrioţilor ultimul mesaj: ajutaţi-mă, doar vedeţi că ei sînt aici. Dar strigătul lui a rămas fără răspuns. Mai mult chiar, au uitat de el. Îi durea mai tare de cîmpul distrus de obuze şi de carele de război, ori de căpiţele împrăştiate din mers de catîrii artileriei, decît de soarta paşei. Şi astfel l-au lăsat singur, cu tunurile şi gărzile lui.

Ba chiar şi acum, cînd totul se sfîrşise, cînd venise, aşadar, momentul în care îl compătimeşti pe cel plecat, acesta era calm şi nedureros. Strîngerea de inimă venea mai ales din pricina vîrstei lui înaintate (nici eposul local şi nici cronicile oficiale nu consemnau vreun alt caz în care vîrsta vizirului răsculat să fi fost de optzeci şi doi de ani) şi a gestului fiilor şi nepoţilor săi, paşale şi beilerbei ei înşişi, care-l abandonaseră şi trecuseră de partea sultanului. Şi totuşi, înainte de toate, oamenii îşi plîngeau propria soartă, deznădejdea lor de un sfert de secol, starea în care se aflau ei şi ogoarele lor. Şi, la fel ca pămîntul, care încet, foarte încet, dar stăruitor în ce

puse să se vindece – să acopere gropile şi şanţurile pe care războiul le săpase în carnea lui –, tot astfel şi ei făceau ordine în jurul şi-n interiorul lor.

Curierii strigau mai departe pe drumurile acoperite cu brumă, dar oamenii ştiau că asta e o poveste arhicunoscută, că nimeni n-avea să-i oblige să-şi schimbe veşmintele, să nu-şi mai încalece caii, să-şi poarte părul altfel decît de obicei, iar fumul din vatră să se ridice altminteri decît drept sau strîmb, după cum i-ar fi voia.

Mai degrabă decît decretul imperial, pe oameni îi uimeau raţele sălbatice, care de obicei soseau în martie, iar acum veniseră mai devreme. Dar şi războiul acela se făcuse de data asta altfel decît de obicei, chiar în mijlocul iernii.

După reprimarea răzmeriţei, lumea părea că amuţise. Acesta era motivul pentru care croncănitul corbilor răsuna mai puternic, mai cu seamă pentru urechile geniştilor, care le urmăreau zborul cu speranţa că i-ar fi putut ajuta să găsească cadavrele neîngropate sub stratul de zăpadă îngheţată.