Avanpremieră editorială: Cum sa trăieşti în oraş

17 martie 2017   Dileme on-line

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Cum sa trăieşti în oraş, de Hugo Macdonald, traducător: Radu Şorop, apărut recent la Editura Vellant în colecţia „School of Life“, coordonată de Alain de Botton. Cartea vorbeşte despre creșterea și întreţinerea relaţiei cu oraşul în care locuieşti.

Hugo Macdonald crede că avem nevoie să simţim orașul pentru a-l înţelege. El nu ne spune cum să facem asta, dar ne arată cum să mergem pe stradă cu ochii larg deschiși, ca să putem explora tot ce orașul are de oferit. Această carte ne ajuta să ne simţim umani într-un mediu inuman.

„Într-o epocă a confuziei morale şi practice, cărţile de autocunoaștere au nevoie iminentă de regîndire şi reabilitare. Colecţia The School of Life susţine această direcţie analizînd o serie de probleme ale vieţii contemporane, printre care sănătatea mintală, banii, cariera, tehnologia și nevoia de a schimba lumea. ” (Alain de Botton, coordonatorul colecției)

Hugo Macdonald este critic și consultant de design, arhitectură și urbanism. A studiat limba arabă și istoria modernă la Universitatea Cambridge înainte de a se muta în Londra. A fost editorul adjunct al website-ului revistei Wallpaper, iar apoi editorul de design al revistei Monocle, unde a fost gazda emisiunii radiofonice săptămînale despre design și arhitectură Section D. Scrierile sale au fost publicate, printre altele, în The Financial Times, The Guardian, Modern Design Review și The Journal of the London Society.

***

Stînjeneala proximităţii, observării şi supravegherii

Sînt sigur că am auzit cu toţii necunoscuţi făcînd sex de partea cealaltă a unui perete, podea sau tavan. E o experienţă în mod particular viscerală. Nu mă refer atît la faptul că trezeşte perversul ascuns din noi; mai curînd, ne aminteşte că sîntem animale care trăim foarte aproape unul de altul. Şi chiar dacă ocupăm spații clar separate, adeseori ne consumăm comportamentul animal cu doar cîţiva centimetri de gips care să ne despartă de nişte străini absoluţi. Unul dintre dormitoarele cele mai sordide în care am locuit avea un perete îngrozitor de subţire, de partea cealaltă aflîndu‑se baia vecinului meu, de unde sunetele şi chiar mirosul se insinuau în apartamentul meu. E ciudat să cunoşti mişcările stomacale ale cuiva înainte de a‑i afla numele. Dar asta presupune existenţa citadină.

Majoritatea dintre noi trăim în clădiri ridicate în secolele XX sau XXI, care au fost construite cu materiale ieftine, respectînd un minimum de izolare fonică sau de altă natură. Paşii, vocile în surdină şi sunetele reparaţiilor vecinilor noştri de lîngă, de sus sau de jos reprezintă zgomotul de fond al vieţilor noastre urbane între patru pereţi. M‑am luptat mult cu inconfortul de a auzi atît de multe şi de a şti atît de puţine, parţial datorită imaginaţiei mele (şi a traiului meu gălăgios de care nu pot scăpa), care o ia la goană în timp ce stau întins în pat gîndindu‑mă la vieţile oamenilor de cealaltă parte a pereţilor. Poţi mirosi mîncarea pe care o gătesc, auzi emisiunile pe care le urmăresc la televizor, poţi prinde din zbor ocazionalul ton ridicat; îi poţi auzi cum pun muzică la orele tîrzii ale nopţii, cum se pregătesc dimineaţa şi cum închid uşa în urma lor în momentul în care păşesc afară pentru a‑şi începe ziua în lume. Acest acces la vieţile private ale altora mă face să nu mă simt în largul meu fiindcă, exact cum eu mă gîndesc la ei cînd îi pot mirosi sau auzi, acelaşi lucru trebuie că se întîmplă şi în cazul lor cu mine.

Să te împaci cu acest nivel scăzut, dar intim, de contact este un exerciţiu de diplomaţie şi toleranţă. Să ciocăni la uşa vecinilor pentru a te prezenta ar putea părea un gest amical, dar ţi‑aş recomanda să aştepţi pînă ce se iveşte o ocazie mai întîmplătoare, care nu presupune transgresarea unui prag al niciunuia dintre spațiile voastre personale. Ce urmează ține integral de personajele implicate. Cunosc oameni care au dezvoltat prietenii de‑o viaţă cu vecinii lor. Dar mai ştiu şi alţii care au fost nevoiţi să se mute din cauza unor vecini capricioşi sau încăpăţînaţi. E ca şi cum dai cu zarul. În ceea ce priveşte toleranţa, însă, este important să nu te poziţionezi tu ca individul dificil. Sînt convins că mulţi dintre noi au trăit în blocuri de apartamente unde unul dintre vecini se erijează în persoana mereu acuzatoare şi nemulţumită de ceva. Nu e deloc amuzant să locuieşti în aceeaşi clădire cu cineva care obişnuieşte să lase mesaje abrazive pline de cuvinte scrise cu litere de tipar şi semne de exclamare. Dacă ai o problemă cu felul în care unul dintre vecinii tăi se comportă (sau dacă ei au o problemă cu tine), este mai bine să lămureşti lucrurile în persoană decît să laşi situaţia să mocnească. Cel mai bine pentru toată lumea este ca relaţiile de vecinătate să fie respectuoase, mature, tolerante şi cumsecade.

A le auzi (şi ocazional a le mirosi) obiceiurile vecinilor tăi este una. Iar a le vedea este cu totul altceva. Recent, am locuit într‑un minuscul apartament la mansardă, parcă scos dintr‑una din scrierile lui Dickens, de pe una din străzile comerciale istorice din centrul Londrei. De la ferestrele locuinţei mele, puteam vedea perfect în clădirea rezidenţială de peste stradă. Pe vremea aceea fumam, astfel că îmi făceam veacul la fereastră. Voyerismul meu fortuit n‑a căpătat valenţe sinistre şi, slavă cerului, nu m‑am găsit niciodată într‑o situaţie asemănătoare cu cea din În spatele ferestrei a lui Hitchcock. Dar am rămas fascinat de obiceurile absolut mundane din vieţile celorlalţi (nota bene: era vorba despre sufrageriile, nu dormitoarele lor). Îl aveam pe distinsul domn urban îmbrăcat la costum, care se întorcea acasă de la muncă în fiecare zi pentru a se plimba de colo‑colo în boxeri pentru tot restul serii; fata a cărei bucătărie semăna mai mult cu o spălătorie deoarece nu făcea altceva decît să calce; cuplul de tineri care stăteau lungiţi noapte după noapte pe sofa, privind sau lucrînd fiecare la ecranul calculatorului lui; misterioasa cameră ponosită care îşi schimba lunar rezidentul şi era adăpostul preferat al bufniţelor. Cel mai fascinant lucru dintre toate era că perdelele acestor camere erau arareori, dacă vreodată, trase. Vieţile care ţi se perindau prin faţa ochilor nu erau remarcabile prin nimic, iar asta le conferea farmec. E reconfortant să îţi dai seama că atît de mulţi dintre vecinii tăi îţi seamănă. M‑am întrebat dacă nu cumva toată lumea simţea în mod inconştient că nu are nimic de ascuns, iar atunci de ce să‑şi pună la adăpost vieţile cu draperii? Ne‑a invadat media socială vieţile materiale într‑o asemenea măsură încît sîntem astăzi bucuroşi să împărtăşim mult mai mult decît un simplu articol de ziar care ne‑a plăcut? Cu siguranţă, hotarele noastre între sfera publică şi cea privată au devenit în mod vizibil mai volatile, iar în momentul în care m‑am gîndit la asta, am realizat că şi eu ţinusem deschise draperiile sufrageriei de cînd mă mutasem. În cele din urmă, m‑am lăsat de fumat, iar timpul petrecut în faţa ferestrei s‑a împuţinat. Totuşi, nu am tras niciodată perdelele şi, ocazional, mă întrebam dacă cineva se uita înăuntru şi mă privea mîncînd a mia oară o cină de la livrări.

Supravegherea este o chestiune complicată în zilele noastre. Trăind într‑un oraş, e imposibil să nu fii urmărit – dacă nu de ochii curioşi de vizavi, atunci cu siguranţă de camerele de supraveghere, iar dacă nu de ele, atunci aparent de numeroasele websiteuri şi platforme cărora le‑am comunicat datele nostre personale. În era post‑Snowden, începem să înţelegem măsura în care am renunţat la intimitatea noastră şi potenţialul impact al acestui lucru asupra vieţilor noastre. Totul are un neliniştitor şi straniu aer Orwellian. Dar a ne privi unul pe celălalt într‑un oraş poate încă fi o activitate inocentă. Gîndeşte‑te la ea ca la o versiune atenuată a „Gărzii Civile“ a vecinilor care spionează, numai că tu nu faci altceva decît să fii conştient de cine este în preajma ta şi ce face. Nu trebuie să te apuci de fumat ca pe vremea adolescenţei şi să rămîi atîrnat de o fereastră așa cum am făcut eu. Doar ţine‑ţi ochii larg deschişi. Tot ce trebuie să faci este să fii racordat la viața din jur şi să manifeşti spirit de observaţie mai degrabă decît să te arăţi băgăcios sau bîrfitor.

Mai multe