Avanpremieră editorială: Cele mai frumoase povești japoneze pentru copii

13 martie 2018   Dileme on-line

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din antologia Cele mai frumoase povești japoneze pentru copii de Florence Sakade (ilustraţii de Yoshisuke Kurosaki, traducere din engleză de Veronica Sidon), aflată în curs de apariţie la Humanitas Junior.

Această adevărată comoară de povești clasice zugrăveşte o lume în care binele învinge, răul este pedepsit, iar dragostea, cinstea, respectul, munca asiduă şi dîrzenia închid în ele o putere nebănuită. În această lume statuile prind viață pentru a răsplăti bunătatea și chiar și un băiețel cît un deget poate deveni un erou neînfricat.

Pînă la urmă, trăim împresuraţi de magie. Aceleaşi poveşti care, vreme de sute de ani, i-au fermecat pe copiii japonezi îi încîntă şi pe cei occidentali graţie multelor retipăriri de-a lungul celor trei ediţii ale acestei cărţi. Alese din paginile revistei Silver Bells, versiunea în limba engleză a uneia dintre cele mai importante publicaţii pentru copii din anii ’50 din Japonia, istorisirile din aceste ediţii sînt fie fabule cu vădit caracter moralizator, fie poveşti cu acţiune, cu peripeţii (cu bune şi cu rele) şi cu surprize. Toate scapără de haz şi de umor, iar ilustraţiile lor ingenioase aduc la viaţă o galerie întreagă de personaje şi locuri, animale şirete şi oameni obişnuiţi, cu un puternic specific nipon. Împreună poveştile şi ilustraţiile au deschis o fereastră către cultura japoneză şi au împărtăşit lumii din înţelepciunea care transcende spaţiul şi timpul.

Ceainicul fermecat

A fost odată ca niciodată un călugăr căruia tare îi mai plăcea să bea ceai. Și‑l pregătea întotdeauna cu mîna lui și era foarte pretențios cînd venea vorba de ustensilele de preparat ceaiul pe care le folosea. Într‑o bună zi dădu peste un ceainic frumos de fier, folosit la fiert apa, într‑o prăvălie de vechituri. Era un ceainic foarte vechi și ruginit, dar călugărul îi putu ghici frumusețea ascunsă sub stratul de rugină. Așa că îl

cumpără și îl luă cu el la templu. Acolo îl lustrui pînă cînd i se duse toată rugina și apoi îi chemă pe cei doi tineri discipoli ai săi, care locuiau cu el.

— Ia uitați‑vă voi ce ceainic minunat am cumpărat azi! le spuse călugărul.

Am să fierb îndată niște apă și o să pregătesc un ceai savuros pentru toată lumea.

Puse așadar ceainicul pe foc și toți trei se adunară împrejurul lui, așteptînd să fiarbă apa. Cînd ceainicul prinse a se încinge, se petrecu deodată un lucru foarte ciudat – ceainicului îi răsări un cap de bursuc, cu o coadă stufoasă și patru picioare!

— Aoleu! Frige! strigă ceainicul. Ard, am luat foc!

Și zicînd acestea, sări de pe flacără și începu să fugă prin cameră pe picioarele lui de bursuc.

Bătrînul călugăr fu peste poate de mirat, dar, pentru că nu voia să‑și piardă ceainicul, le spuse discipolilor săi:

— Repede, nu‑l lăsați să scape! Prindeți‑l!

Unul din învățăcei apucă o mătură, iar celălalt o pereche de clești de foc, şi o luară la goană după ceainic. Cînd îl prinseră în sfîrșit, capul, coada stufoasă și lăbuțele de bursuc dispărură, iar ceainicul se prefăcu înapoi într‑un ceainic obișnuit.

— Ce ciudățenie! spuse bătrînul călugăr. Pesemne că‑i un ceainic fermecat!

Nu vrem să ținem așa ceva în templu. Trebuie să ne descotorosim de el.

Pe cînd rostea el acestea, pe lîngă templu trecu un negustor de vechituri. Călugărul îi duse ceainicul și‑i spuse:

— Am aici un ceainic de metal pe care aș vrea să‑l vînd, bunule negustor. Dă‑mi pe el atît cît crezi că face.

Negustorul puse ceainicul pe cîntar și îi întinse călugărului cîțiva bănuți. Plecă apoi fluierînd, mulțumit de chilipirul făcut.

În noaptea aceea, după ce negustorul se culcă și se lăsă tăcerea, se auzi deodată o voce:

— Domnia‑ta, negustorule!

Vînzătorul de vechituri deschise ochii.

— Cine mă strigă? spuse el aprinzînd lampa.

Cînd colo, ce să vadă? Pe perna lui ședea ceainicul, cu căpățîna lui de bursuc, cu coada stufoasă și cele patru lăbuțe. Negustorul de vechituri îl întrebă uluit:

— Nu ești tu ceainicul pe care l‑am cumpărat azi de la bătrînul călugăr?

— Ba da, eu sînt, răspunse ceainicul. Dar nu sînt un ceainic ca toate ceainicele. De fapt, sînt un bursuc deghizat și mă numesc Bumbuku, care înseamnă „noroc“. Călugărul acela bătrîn m‑a pus pe foc și m‑am fript, așa că am fugit. Dar dacă tu te porți frumos cu mine, îmi dai mîncare bună și nu mă pui niciodată pe foc, o să rămîn cu tine și o să te ajut să te îmbogățești.

— Asta‑i foarte ciudat, spuse negustorul. Cum ai putea tu să mă ajuți să mă îmbogățesc?

— Știu tot felul de scamatorii, răspunse ceainicul, dînd din coada stufoasă de bursuc. Tot ce trebuie să faci e să pui la cale un spectacol și să vinzi bilete oamenilor care o să vină să mă vadă.

Negustorul de vechituri socoti că e o idee nemaipomenită. Chiar a doua zi ridică în curtea lui un cort cu o scenă și puse un afiș pe care scria: „Bumbuku, ceainicul fermecat aducător de noroc și scamatoriile lui nemaiîntîlnite!“

Pe zi ce trecea, veneau din ce în ce mai mulți oameni să‑l vadă pe Bumbuku.

Negustorul de vechituri vindea bilete, iar cînd cortul devenea neîncăpător, se ducea înăuntru și începea să bată toba. Atunci apărea Bumbuku care dansa și făcea tot felul de acrobații.

Acrobația care le plăcea oamenilor cel mai mult era aceea în care Bumbuku mergea pe sîrmă, cu o umbrelă de hîrtie într‑o mînă și un evantai în cealaltă. Spectatorilor li se părea grozav și‑l aplaudau fără încetare. Iar după fiecare spectacol, negustorul îi dădea bursucului să mănînce delicioase turtițe de orez.

Pînă la urmă negustorul vîndu atît de multe bilete, încît se îmbogăți.

Așa că, în cele din urmă, îi zise lui Bumbuku:

— Cred c‑ai obosit să faci scamatoriile astea în fiecare zi. Eu am destui bani. Nu mai bine te duc înapoi la templu, unde vei putea trăi liniștit?

— Păi, spuse Bumbuku, adevărul e că am cam obosit și nu m‑aș supăra să duc o viață tihnită, la templu. Dar călugărul acela bătrîn ar putea să mă pună iar pe foc și să nu‑mi dea niciodată turtițe bune de orez.

— Lasă totul în seama mea, răspunse negustorul de vechituri.

În dimineața următoare, îl duse pe Bumbuku înapoi la templu. Ajuns acolo, el îi povesti bătrînului călugăr tot ce se întîmplase și despre norocul pe care i‑l adusese Bumbuku. După ce termină de istorisit, negustorul întrebă:

— O să‑l lași pe Bumbuku să trăiască aici liniștit, o să‑i dai numai prăjituri de orez și făgăduiești să nu‑l pui niciodată pe foc?

— Chiar așa voi face, răspunse călugărul. Va sta la loc de cinste în camera noastră cu comori. Bumbuku este cu adevărat un ceainic fermecat și nu l‑aș fi pus niciodată pe foc dacă aș fi știut asta.

Așadar, bătrînul călugăr îi chemă pe cei doi învățăcei ai săi și împreună îl așezară pe Bumbuku pe un suport de lemn. Apoi duseră ceainicul în camera cu comori din templu și îi puseră alături cîteva turtițe de orez.

Se spune că Bumbuku se află tot acolo și azi, în camera comorilor, unde trăiește foarte fericit. I se dau în fiecare zi prăjituri de orez și niciodată, dar absolut niciodată nu este pus pe foc. Este foarte liniștit și fericit.

Mai multe