Avanpremieră editorială: Căsnicie

30 ianuarie 2015   Dileme on-line

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Căsnicie, de Dan Coman, apărut în colecţia „Ego. Proza”, la editura Polirom.

Într-un autobuz plin de muncitori navetişti, un tînăr observă zi de zi o fată blondă şi tăcută care pare să trăiască într-o lume numai a ei. Fata îl priveşte la rîndul său şi între ei se naşte o legătură stranie, care se transformă într-o poveste de dragoste, încununată de căsătorie şi de doi copii. De la un moment dat însă ceva se rupe. El nu înţelege tăcerile şi răceala soţiei, ea simte că nu mai este dorită şi simpla lui prezenţă o agasează. Îşi găsesc însă un punct comun, pe Daria, prietena care încearcă să-i înţeleagă şi să-i ajute. Luminoasă şi liberă, Daria devine elementul indispensabil pentru supravieţuirea relaţiei lor. Şi totul merge perfect pînă cînd Daria se îmbolnăveşte şi dispare brusc, iar cei doi rămîn din nou singuri.

***

Prima dată a întîlnit‑o în autobuz.

Tocmai terminase facultatea şi, cu şasele de la examenul de titularizare, reuşise să prindă, pentru un an, postul de profesor suplinitor la catedra de socio‑umane a Liceului Sportiv din Sîngeorz, orăşelul din imediata apropiere a satului lor. Avea nişte foşti colegi de generală care lucrau la fabrica de textile – şi îndată ce urcau în maşină, se puneau pe filcăi. Jucau şi la dus, şi la întors, în aceleaşi echipe, doi cîte doi.

N‑o mai văzuse pînă atunci.

Era, aflase de la colegii de navetă, învăţătoare la generala din oraş. Şi pentru ea, primul an de învăţămînt. N‑avea încă 20 de ani, blondă, cu pielea albă, plină de coşuri, lungană şi subţire ca un băţ. Locuia în partea de sus a satului, era fiica unor penticostali amărîţi.

Stătea mereu în spate, în picioare, sprijinită de bara orizontală din capătul autobuzului, singură şi mult mai înaltă decît toţi cei din jur.

Jucau filcăi şi el rîdea la poantele fără perdea ale muncitorilor de la Textila, ridicînd uneori ochii şi privind‑o. Ea nu‑i susţinea privirea decît rar, şi atunci fără nici o expresie, de parcă s‑ar fi uitat la un scaun. Nu vorbea cu nimeni, cobora prima din autobuz.

De cîteva ori, după cursuri, s‑au întîlnit în piaţă, dar ea nu l‑a salutat.

Nu era o femeie atrăgătoare, mai degrabă ştearsă, cu chipul acela uşor palid şi prelung al pocăitelor, pe care el l‑ar fi putut recunoaşte oricînd. Nemachiată şi plină de coşuri, îmbrăcată mereu cu o fustă pînă la pămînt, cu aceeaşi bentiţă albastră ţinîndu‑i părul arcuit deasupra frunţii, prins într‑o coadă de cal.

Acum, c‑a venit şi sora Rebeca, putem porni, ziceau rîzînd colegii de navetă, văzînd‑o la 7:30 că intră, aproape mereu ultima, pe uşa din spate, tăcută şi nepăsătoare.

Din septembrie pînă la finalul lui decembrie n‑au schimbat altceva decît priviri scurte în autobuz.

În seara de Crăciun ai lui plecaseră în satul vecin, la bunică‑sa, să o colinde.

N‑am nici un chef să vin, le‑a zis, prefer să stau să citesc.

Era trecut de 10, stinsese lumina şi se băgase în pat, uitîndu‑se la videoclipurile de pe Kiss. Era aproape aţipit cînd a auzit bătăi în geam. A tresărit – cine să fie la ora aceea? Şi‑a ţinut respiraţia. Poate mi s‑o fi părut, şi‑a spus, dar bătăile s‑au repetat, mai puternic. Primul lucru pe care l‑a făcut a fost să stingă televizorul, apoi, în întuneric şi cu oarecare frică, s‑a strecurat la geam. Era cineva acolo, îi vedea silueta în noapte.

Cine e?

Cum nu zicea nimeni nimic, a deschis geamul.

Ce faci la ora asta aici?

Surpriza era, într‑adevăr, uriaşă.

Rebeca n‑a scos nici o vorbă, dar s‑a prins cu mîinile de pervaz şi, dintr‑un salt, s‑a strecurat în cameră. S‑a aşezat pe marginea patului, fără să‑şi scoată haina. El şi‑a tras pantalonii de trening şi a aprins lumina.

Cu ce să te servesc, a întrebat‑o agitat, prăjituri, o Cola? Era extrem de surprins, nu ştia ce altceva să facă.

Ceva de băut, dacă ai.

N‑avea decît bere şi ţuică fiartă.

Ţuică, a zis ea.

Nu îl privea, nu‑şi rotea privirea prin cameră. Stătea cu capul în piept şi bea dintr‑o singură înghiţitură, pahar după pahar.

Frumoasă colinda ta, a spus, gustînd şi el din crampelul dulce.

Pentru prima oară, ea a zîmbit.

Am venit înainte să plece ai tăi, a zis cu o voce scăzută, am tot pîndit la geam. De cîteva ori am dat să mă întorc acasă, dar n‑am putut. Pur şi simplu n‑am putut.

A mai golit un pahar, luîndu‑şi singură sticla şi umplîndu‑l din nou.

Îşi descheiase haina, prin bluza tricotată i se zărea sutienul alb.

S‑a apropiat de ea şi a sărutat‑o. Ea n‑a ridicat capul, n‑a deschis buzele.

De ce ai venit? a întrebat‑o, iritat de refuzul ei.

Ea a tresărit.

A sărutat‑o iar, împingîndu‑şi limba printre dinţii ei strînşi. A cedat, trecîndu‑şi de cîteva ori limba caldă peste limba lui.

Nu putem sta aici, i‑a şoptit, oricînd pot apărea ai mei şi n‑am chef de explicaţii. Hai să ieşim puţin, a mai zis şi ea a dat din nou peste cap paharul cu ţuică fiartă. Se ridicase cu gîndul să o scoată de acolo, dar în clipa imediat următoare ea l‑a cuprins cu braţele, lipindu‑şi faţa de abdomenul lui. N‑a apucat să facă nici un gest – i‑a tras pantalonii, acoperindu‑i cu amîndouă palmele penisul întărit. S‑a lipit de ea. Avea mîinile reci, a tresărit cînd i‑a atins testiculele, dar gura îi era caldă şi, fără să scoată o vorbă, începuse să‑l sărute.

Rebeca, a zis strîngînd coapsele, strecurîndu‑şi mîinile prin părul ei blond şi lins. Soră Rebeca, zicea în gînd, cu ochii deschişi şi cu capul lăsat puţin într‑o parte, s‑o vadă cum mişcă.

A ejaculat în gura ei, pe vîrfuri, tremurînd. Apoi s‑a îmbrăcat în grabă şi au ieşit împreună pe drum, în frig. Şi‑a aprins o ţigară, a tras şi ea cîteva fumuri. Mergeau în tăcere, unul lîngă altul, fără să întîlnească pe nimeni la ora aceea prin sat. Cînd au ajuns la pod s‑au oprit.

Nu mai pot de frig, i‑a zis el, mă întorc acasă. Mai vorbim.

Ea n‑a reacţionat. A rămas acolo, în întuneric, nemişcată, cu capul plecat.

Mai multe