Avanpremieră editorială: Cartea pisicii

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Cartea pisicii de Cristian Teodorescu și Mardale (ilustrații), apărut de curînd la Editura Polirom. Lansarea va avea loc marți, 20 iunie, începînd cu ora 18,30, în Grădina Cărturești Verona (strada Pictor Arthur Verona 13-15). Alături de autorii cărții, la eveniment vor participa Nora Iuga (care va povesti despre pisica Dracula, care i-a fost alături mai bine de 18 ani), Aurora Liiceanu (care va povesti despre Kaya, pisica sa năstrușnică, greu de scos din casă), Adina Dinițoiu (Literomania.ro), Andreea Chebac (Bookblog.ro, moderatoare), dar și pisica Ochi, cea care a trimis la Editura Polirom textul de mai jos: 

Spuneţi-mi Ochi. Fiindcă n-am decît unul. Pe cel drept. Pe celălalt l-am pierdut într-un lan de porumb unde m-a aruncat o femeie... Cînd m-am apucat să scriu aceste poveşti sau ce-or fi ele, am făcut-o pentru mine şi pentru pisicile cu care am intrat în contact. Dacă nu le-aş fi scris în româneşte, poate că acum aş fi fost bogată, după cum mi-a spus o prietenă din America. Dar, cînd Cristian vrea să publice pe numele lui tot ce am scris eu, asta mi se pare scandalos. Chiar dacă – aici trebuie să-i dau şi lui dreptate – nici un editor din România n-ar accepta să intre în relaţii contractuale cu o pisică, decît riscînd să fie taxat drept nebun. Drept care spun aici că îi cedez lui Cristian Teodorescu drepturile mele de autor şi tot ceea ce decurge din ele pentru acest roman, căruia el i-a dat numele Cartea pisicii. 

Intrarea liberă. Accesul cu pisici este strict permis. 

Cristian Teodorescu s-a născut la Medgidia, în 1954. A absolvit Facultatea de Filologie, secţia română-engleză, a Universităţii din Bucureşti. A început să scrie proză de la 14 ani, pentru revista Vînătorul şi pescarul sportiv. A debutat editorial în antologia Desant ’83 (Cartea Românească, 1983). În 1985 îi apare volumul de povestiri Maestrul de lumini, la Editura Cartea Românească (reeditat în 2005), urmat în 1988 de romanul Tainele inimei, la aceeaşi editură. În 1991 publică la Editura Alex Faust repovestit băieţilor mei, Petre şi Matei, apoi Povestiri din lumea nouă (RAO, 1996), Îngerul de la benzinărie (povestiri, Paralela 45, 2002), Maestrul de lumini şi alte povestiri (Curtea Veche, 2005) şi romanele Medgidia, oraşul de apoi (Cartea Românească, 2009 ; Polirom, 2012) şi Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui (Cartea Românească, 2015). A primit Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor (1986), Premiul Academiei Romane (1990), Premiul pentru proză scurtă (1997) şi Premiul pentru roman ale Uniunii Scriitorilor (2010), precum şi alte premii ale unor ziare şi reviste. Povestirile sale au fost traduse în Olanda, Franţa, Statele Unite, Muntenegru, Polonia şi Ungaria. 

Octavian Mardale s-a născut la Brăila, în 1960. Din 1962 începe maratonul de desen, aflat în plină desfăşurare şi azi. A absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. Este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, avînd numeroase expoziţii personale şi de grup în ţară (Bucureşti, Brăila, Focşani, Bacău, Cluj-Napoca; la Giurgiu şi Gărîna – lucrări de artă monumentală) şi în străinătate (Franţa, Germania, Turcia, Japonia). Prezent cu lucrări de grafică, sculptură şi artă deco­rativă în mai multe colecţii particulare din ţară şi din străinătate. Dintre toate medaliile, diplomele şi strîngerile de mînă, cel mai important premiu este cel în bani acordat lunar de revista Caţavencii, publicaţia de satiră politică unde din 1990, fără întrerupere, activează ca grafician şi director artistic.

****

Mama tuturor pisicilor din casă

Cînd m-au adus în apartamentul din Bucureşti Daniela şi Petre, nu ştiam ce înseamnă viitorul. Simţeam că s-a cam terminat cu mine. Dar, cînd a răsărit soarele şi am simţit că Daniela mă luase în braţe, mi s-a părut că trebuia să-i răspund cumva acestei femei care stătuse trează toată noaptea ca să mă ţină în viaţă.

Pentru Daniela viitorul înseamnă să dai morţii cu tifla fie şi pentru cîteva minute. M-am simţit datoare s-o ajut, la fel cum ea şi Petre s-au simţit datori să mă ia de pe şosea şi să mă aducă la ei acasă. Nu cred că atunci ei doi s-au gîndit la viitor, ci m-au luat de pe drum doar ca să corecteze un prezent care nu le plăcea.

Nici acum n-aş putea spune că am o idee limpede despre acest cuvînt misterios, viitor. Totuşi, chiar dacă despre pisici se spune că nu trăiesc decît în prezent, măcar în privinţa trecutului îmi permit să spun că asta e o prostie. Cu toate că n-avem ceas şi nu ne orînduim viaţa după calendar, şi noi visăm în somn, ca şi oamenii, şi ne aducem aminte de una sau de alta din cîte ni s-au întîmplat.

Cristian crede că şi pisicile au suflet, deşi nu poate aduce decît probe discutabile pentru ipoteza lui. Asta nu-l împiedică să ne trateze fără nici un pic de respect cînd îl enervăm. Pe scriitori nu te poţi bizui.

Daniela nu crede că pisicile ar putea avea suflet, dar ne tratează ca pe pacienţii ei, cu care se poartă aşa cum a învăţat cînd a depus jurămîntul lui Hipocrat. Unii dintre ei îi plac, alţii nu, dar se poartă cu toţi cu aceeaşi ardoare a doctorului care se luptă cu moartea pînă în ultima secundă.

Acum, am ajuns cea mai importantă pisică din casă. Capacul, care e cea mai bătrînă dintre noi, mi-a cedat acest rol mai mult din plictiseală decît fiindcă aş fi asaltat-o eu, ca să-i iau locul. Chiar dacă a ajuns de o placiditate ce pare că exclude viitorul, Capacul e cea mai încrezătoare dintre noi în ziua de mîine. Căci, la fel ca atunci cînd mă scuipa de pe biblioteca lui Cristian şi nu mă lăsa să mă caţăr acolo, această înţeleaptă pisică şi-a dat seama că nu ne mai poate conduce şi că trebuie să lase altcuiva rolul de mamă a tuturor pisicilor din casă.

Nu-mi place această misiune, dar pînă una-alta, deşi nu ştiu cu ce se mănîncă viitorul, va trebui să mă lupt cu el în locul Capacului, care a coborît de pe acoperişul bibliotecii, ca să mi-l lase mie.