Avanpremieră editorială: Cartea năsoaselor

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din Cartea năsoaselor, de Alexandra Rusu, volum apărut recent la Editura Vellant. Lansarea cărţii va avea loc miercuri, 7 decembrie, de la ora 18, în mansarda librăriei Cărtureşti Verona.

Scriitorii Simona Popescu, T.O. Bobe și Cezar Paul-Bădescu vor fi prezenţi pentru o amețitoare introducere în lumea Ditai-Năsoeză. Iar actorul Bogdan Dumitrache va da voce cîtorva personaje din Cartea năsoaselor. De la petrecere nu vor lipsi Alexandra Rusu, cea care a (tran)scris pățaniile motanierului, și Loreta Isac, cea care a desenat pentru noi încîntătorul univers Ditai-Năsoez. Tuturor, Eli Bădică, jurnalist cultural, le va adresa întrebări neserioase. 

„Pentru mine, e o carte despre mărime, despre ființe care nu se potrivesc nicicum cu lumea lor. Și nu e că nu vor să se adapteze. Chiar vor, chiar încearcă. Dar, dacă ele cresc, lumea le vrea mici. Dacă se micșorează, lumea le vrea mari. Și tot așa. Nu știu dacă e o carte pentru copii, deși mi s-a spus că e, cum nu știu dacă e o carte veselă, deși multă lume a rîs cu lacrimi. Cred că e pentru oricine s-a simțit vreodată așa cum am descris mai sus. Ilustrația Loretei Isac e o poveste în sine, uneori chiar o altă poveste decît cea scrisă, a fost un proces plin de adrenalină. Sînt niște desene puternice, vreau să-mi tatuez unul dintre ele” – Alexandra Rusu.

***

Am socotit repede: decît să bat tot universul călare pe o planetă instabilă emoțional, mai bine Coasta Amalfi într-o decapotabilă roșie. Hai, că începea să-mi treacă. După care nu știu ce mi-a venit. M-am dus la Scepticus Grafone, l-am privit în ochi și am avut senzația c-am fost tot timpul de aceeași parte a șanțului cu muștar.

— Dacă nasul ei devine pasarelă intergalactică, ne facem împreună agenție de turism? i-am zis.

— 60-50, că fără mine nu merge. 

Am semnat în grabă actele și-am alergat la Maximus, maestrul meu iubit. Sunasem la pompieri.

— E Sfîntul Nazonie, i-am zis cutremurat, întinzîndu-i telefonul. Sînt noul lui șef de campanie. 

Cineva îmi dădea cu o floare pe la nas. Îmi aduseseră flori la despărțire. Ce drăguț, m-am gîndit. Poate doar puțin cam înecăcios polenul ăsta violet. Și cam des, ca o perdea, care devine cortină, care se trage încet, oare ce piesă stă să înceapă, mi-a plăcut mereu teatrul, în special în viața de zi cu zi, dar cortina asta mi se lipește de față, auci, e lipicioasă, umedă, îmi intră în nări, ce vertij, e chiar plăcut, dacă nu m-ar înțepa ușor în piept, auci, am jeleu de cactus în plămîni, aș vrea să văd ce se întîmplă pe scenă, o să zbor puțin, așa cred, motan înaripat, hihi. Piscina asta de apă de trandafir, căptușită cu blană de leopard, e chiar plăcută. Ia să fac pluta. Aș putea sta așa pentru totdeauna. 

— ...totdeauna, totdeauna o să te urăsc, Maurizio Furlini! Ești un gunoi puturos. Nu-mi pare rău de ce-am făcut. Consider c-am scăpat lumea de-un vierme intestinal.

Cea care-mi adresa aceste dulci cuvinte nu putea fi decît Sandrina. Încercase să mă otrăvească, îmi dăduse grațios pe la nas cu Crinul Hiroshima, vedeta grădinii ei, care elimina în chinuri groaznice trădătorii de regat năsos. Însă nu funcționase. Pentru că nu eram încă trădător. Sau pentru că nu oricine știa să cultive crini criminali. Am mai stat puțin cu ochii închiși, ca să-i fac o plăcere. Am lăsat și puțină salivă să-mi curgă pe la colțul gurii și am dat spasmodic dintr-o labă din spate. Deasupra șanțului cu muștar se auzeau artificii - sau erau pompierii veniți să-l ridice pe Maximus, fiindcă sunase de urgență și bălmăjise ceva despre nu știu ce sfînt?

Era destulă agitație, dar tot am auzit vocea plînsă a Carinei:

— Dați-mi jos masca asta nenorocită, m-am săturat, mi-e cald! Ce se întîmplă? Maurizio! Ce i-ați făcut? Dați-vă la o parte! E prietenul meu! Ați auzit? E prietenul meu!

Am deschis ochii și am văzut-o pe Carina trăgînd din toate puterile de masca de oglindă, învîrtindu-se ca o insectă în borcan, ciocnindu-se de Michael și căzînd deasupra lui, în zgomot de cioburi și urale.