Avanpremieră editorială: "Anii romantici"

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din Anii romantici, de Gabriela Adameşteanu, în curs de apariţie la Editura Polirom. Lansarea va avea loc sîmbătă, 31 mai, ora 14, la Bookfest. Invitaţi: Carmen Muşat, Adina Diniţoiu, Matei Martin.

***

Pe 3 februarie 1991, după ora 19, în plin întuneric, pe drumul de la Sighet la Cluj, mai exact, dintre Săpânţa şi Baia Mare, Dacia unui activist maramureşean al Alianţei Civice, a derapat pe un podeţ şi a căzut în albia rîuleţului secat, vreo 5-6 metri. Autoturismul a rămas în rîpa aceea pînă în primăvara următoare.

Mă aflam pe scaunul din spatele şoferului, lîngă fotoreporterul României Libere, Andrei Dumitru, şi am fost singura rănită. Ultima mea amintire este că vorbeam despre Statele Unite, de unde mă întorsesem la sfîrşitul lui decembrie 1990. Că să fiu auzită, mă aplecasem spre scaunele din faţă. Nu ştiu dacă Daciile aveau pe atunci centuri de siguranţă pentru locurile din spate. Nu-mi trecuse prin cap să încerc să mi-o pun, nu aveam maşină şi nici multe ocazii să merg cu ea, pînă atunci, nu avusesem. Lîngă şofer se afla acel necunoscut universitar bucureştean, vicepreşedinte al  Alianţei Civice, Emil Constantinescu, care îmi telefonase cu trei zile înainte, propunîndu-mi să merg la o şedinţă a Filialei din Cluj a Alianţei.

În timp ce voi zace în pat (în februarie-aprilie 1991), mă va obseda întrebarea pe care o tot repetasem, în intervalul de amnezie: “Ce caut eu aici? “ Într-adevăr, ce căutasem acolo, noaptea, în plină iarnă, în rîpa aceea din Maramureş? Dacă nu mă simţeam implicată  în activitatea Alianţei Civice, de ce acceptasem călătoria inconfortabilă la Cluj? Vedeam accidentul că o pedeapsa pentru o decizie greşită, de genul celor care îi trimit  pe ghinionişti în avionul care se va prăbuşi, în trenul care va deraia, la petrecerea în imobilul  care o să cadă la cutremur etc. Era fascinant, ca o privire aruncată într-o prăpastie, să urmăresc cum opţiunea de o clipă transformase întîmplarea în destin.

Reluînd, mereu şi mereu, filmul plecării mele în Ardeal, am descoperit că avusesem momente de îndoială dacă să fac sau nu această călătorie: semnale avertizatoare pe care, însă, nu le luasem în seamă. De ce acceptasem invitaţia? Primul motiv fusese foamea de întîmplări şi oameni noi, deja pomenită. Al doilea, activismul civic pasionat al primilor ani de după 90: l-a trăit multă lume, de aceea nu-l ironizez şi nu-l amestec cu dezamăgirile ulterioare ori cu indiferenţa de acum. Miza politică era foarte mare: existau destule motive să te temi de un simulacru de democraţie şi de păstrarea României într-o zona gri, tampon între Uniunea Sovietică (încă mai există), şi Uniunea Europeană.

Sub impulsul sentimentului de vinovăţie faţă de “cauza trădată” timp de trei luni, cît stătusem în rezidenţa din Iowa City, în Statele Unite, a curiozităţii şi plăcerii activismului, acceptasem pe loc să merg la şedinţa Alianţei Civice din Cluj. Dar, cu 24 de ore înaintea plecării, obosită de statul, de dimineaţă pînă seară, în tensiunea redacţiei, începusem să regret promisiunea făcută. Am vrut să renunţ şi i-am telefonat necunoscutului Emil Constantinescu: Domnule profesor, aţi luat biletele de călătorie?  Mi-a răspuns în stilul entuziast  pe care îl avea pe atunci că da, totul este pregătit, şi cu biletele de tren, şi cu hotelul, ne întîlnim în Gară, la Informaţii.

Peste doar o săptămînă, neştiind dacă mă voi mai vindeca sau nu, regretam  momentul de delicateţe şi  laşitate cînd am înghiţit în sec şi am spus da. Trecusem astfel peste “primul avertisment” din cauza indeciziei mele structurale, a incapacităţii de a lua rapid decizii pragmatice, pe care abia sub viitoarea presiune a obligaţiilor de redactor şef, aveam s-o pierd, descoperindu-mi nebănuite resurse, inclusiv de duritate, neutilizate, decenii la rînd.

Dar am mai avut încă alte două ocazii cînd aş fi putut să evit plecarea. În ajun, deşi obosită de la redacţie, am mers la Casa Vernescu, la prima recepţie dată de George Soros. Va mai dura pînă să înţeleg rostul Fundaţiei lui. Atunci de ce m-am mai dus şi acolo? Fiindcă totul era nou, fiindcă vroiam să văd cu ochii mei  “facerea noii lumi!” Verde la faţă de oboseală, am trecut în fugă pe acasă, tot în fugă mi-am făcut bagajul şi am fugit la tren, în loc să las totul baltă, chiar şi fără avertizare (telefoanele mobile încă nu existau). Şi aşa am ratat şi al doilea moment cînd, mai puţin politicos, dar mai sănătos, aş fi putut să scap.

Al treilea ”avertisment” a fost la Cluj. Dacă de la şedinţa Filialei Clujene a Alianţei n-am amintiri, în schimb, din Cluj mi s-a păstrat foarte bine în minte o slujba de duminică, greco-catolică, făcută într-un parc plin de zăpadă.

M-au impresionat preoţii care oficiau şi mulţimea de credincioşi care se comporta demn şi normal, de parcă n-ar fi simţit gerul muşcător. Am făcut înregistrări peste înregistrări cu prelaţi greco-catolici şi cu simpli credincioşi. Aveam bucuria nouă a jurnalistului de teren, care aduce mărturii de la faţa locului. Tensiunile dintre greco-catolici şi ortodoxi ajunseseră atunci la un maxim al lor, din cauza disputei pe fostele biserici ale greco-catolicilor, intrate în posesia ortodoxilor.

După şedinţa Alianţei Civice de la Cluj mi-a fost, inexplicabil, rău. Atunci cînd Emil Constantinescu m-a întrebat, ezitant: nu vreau cumva să-i însoţesc la Sighet? ar fi fost logic să refuz, politicos. Dar eu m-am repezit să spun da, ignorînd cel de-al treilea semn avertizator al destinului.

Era prima comemorare a morţii lui Iuliu Maniu, a lui Gheorghe Brătianu (născut chiar pe 3 februarie), ca şi a celorlalţi deţinuţi morţi la Sighet şi îngropaţi în Cimitirul Săracilor. Cimitirul Săracilor mă impresionase începînd cu numele, care îmi suna patetic, şi terminînd cu gîndul că înalţi demnitarii ai ţării, ajunşi oameni vîrstnici, îşi sfîrşiseră drumul vieţii, aruncaţi în cîmp.