Auto-exilul. O introducere

Sînt un migrant serial. Timp de 11 ani am trăit (și continui să o fac) într-un exil autoimpus. Am plecat din România în 1997, am revenit (definitive, am crezut) în 2007 pentru a plecă din nou anul trecut. Scriu (și muncesc) mai mult în engleză și cîteodată în franceză, mă necăjesc în română și iubesc în ce limbă apuc. Trec uneori în aceeași conversație de la o limbă la altă şi nu sînt singurul care fac acest lucru. De fapt salturile de acest fel sînt mai frecvențe decît ne închipuim mulți făcîndu-le în chip „natural”.
 
Din momentul revenirii, îmi desfășor activitatea predominant în instituții românești. Deși deteritorializat nu am părăsit niciodată naționalitatea dintr-o alegere politică și în ciuda sfaturilor și privirilor mirate ale prietenilor din diverse țări. Decizia am luat-o într-o zi de noiembrie din 1997 cînd pe o autostradă din Germania autocarul cu care mergeam a fost oprit de o mașină de poliție care a controlat pașapoartele. Pe al meu l-au reținut (aveam părul ceva mai lung și mai bogat decît acum) pentru verificări mai îndelungate. După 30 de minute am continuat drumul către Franţa. Atunci am simțit prima data absurditatea ordinii naționale și mi-am jurat în bărba inexistentă că voi duce o existența în interstițiile acesteia fără însă a renunță la statutul de cetățean de categoria a doua. Părea utopic atunci.

Din momentul primei mele plecări și pînă acum, România a trecut prin transformări inegale, dezvoltînd domenii în care dinamismul este incredibil și îmbucurător, dar și permițînd și încurajînd imobilisme îngrijorătoare. Din perspectivă migrantului serial am simțit schimbarea statutului internațional al cetățeanului român, de la momentele în care părăsirea României mă încadra în categoria de potențial infractor - generînd toate procedurile constisitoare și uneori umilitoare pentru obținerea unei vize, pînă acum cînd liberă circulație nu mai este (atît de mult) îngrădită.

În 2007 întrebarea tuturor a fost „de ce te-ai întors”. Nimeni nu a întrebat „de ce ai plecat?”, ca și cum e de la sine înțeles că toată lumea pleacă. Și nimeni nu se întoarce (cu adevărat). M-am întrebat eu. Nu am un răspuns clar, printr-o relație cauzală. Știu însă că drumul m-a fascinat perpetuu. Și mai e ceva: nu am avut bunici la ţară. De aceea de fiecare data în vacanță de vară mergeam cu bunicii mei la mare sau la băi. Însă anomalia era interpelată de colegii mei de joacă: „tu de ce nu ai țară?”. Probabil că o caut încă. Identitatea mi s-a relevant acum mai degrabă că o iluzie construită de o memorie înșelătoare. Iar dacă ar fi să am o memorie (deci o identitate) a mea este cea a drumului. Exilul pune în perspectivă atît locul în care ne aflăm, cît și pe cel pe care l-am părăsit anterior, iar de fiecare data memoria ne îndeamnă să povestim. Oamenii sînt ființe ale narațiunii din care își trag sensuri, le construiesc pentru a le desface mai apoi și reface altfel. Pentru că gîndim și prin comparație, exilul dezvăluie diferențe dar creează și punți între oameni și locuri, iar poveștile drumului sînt liantul acestor punți. Narațiunile drumului au potențialul de a dezvălui universalul uman dincolo de relevarea diferențelor. Sper să am o contribuție modestă în a face punți, sau măcar să amuz cititorul cu povești de (auto-)exil.

Alexandru Bălăşescu este antropolog. Ultima carte publicată: Voioasa expunere a ordinii mondiale, Curtea Veche, 2010.