„Atunci viitorul nu părea să fie atît de înșelător ca prezentul de azi”

15 octombrie 2016   Dileme on-line

După o vară intensă de întîlniri cu dosare din Arhivele Naționale – cu stenograme ale ședințelor și plenarelor diferitelor secții ale Uniunii Artiștilor Plastici, pe o perioadă cuprinsă între 1953 și 1973 – vizita pe care am făcut-o în expoziția Uzina de fapte și alte povestiri (nemărturisite) m-aș fi așteptat să aibă fie ceva din vizitele din uzine și fabrici, așa cum le-am tot regăsit, în aceleași arhive, în îndemnuri pe ton de reproș către artiști, din partea mai-marilor UAP, fie să se transforme într-o călătorie nostalgică în propriul meu trecut comunist, atît cît a existat el.

După ani în care discursul artistic despre moștenirea comunistă a ajuns să se plafoneze în cuvinte banalizate și în glisări extreme – între respingere profundă și blamare a trecutului ori regret la fel de profund pentru o „lume care era mai bună, mai dreaptă” –, după ce tot acest discurs s-a transformat într-unul la modă, în care the new cool rezidă în toate micile sau marile artefacte ale trecutului recent, ei bine, după toate acestea, să construiești o expoziție în jurul „spațiilor și clădirilor care au definit centrele civice” (așa cum scrie curatoarea Alina Șerban) pare mai dificil ca oricînd. Traumele celor care au trăit înainte de 1989 produc în continuare derută, la fel cum situarea celor născuți după 1989 într-un prezent incert conduce tot la dezorientare.

În expoziție, curatoarea propune patru studii de caz, investigate de trei artiști, Matei Bejenaru, Nicu Ilfoveanu și Șerban Savu, și un grup de arhitecți – studioBASAR. Fiecare analiză decupează, cu propriile instrumente, o zonă din realitatea de azi, o realitate încă imersată, în grade diferite, în perioada comunistă. Cum ne raportăm (și cum se raportează autoritățile?) la un centru civic ca acela al orașului Ploiești (studioBASAR, în lucrarea Situația propusă. Situația existentă. Centrul Civic Ploiești: macheta de fapte și întîmplări)? Nicu Ilfoveanu observă, în fotografiile sale, Case de Cultură ale Sindicatelor și transformările acestora, „urmele” monumentalității lor. Instalația lui, Zbor deasupra casei de cultură (2009-2016), e ca un birou de lucru al artistului, care îți permite să te apropii vizual, atît cît vrei, de imaginea acestor clădiri. Să privești în detaliu ori, din contră, să iei distanța pe care o simți necesară.

Alina Șerban e interesată în practica sa curatorială de o marcare clară a spațiului ca spațiu expozițional; altfel spus, design-ul expozițional are funcția sa distinctă. În acest caz, curatoarea a lucrat cu skaarchitects, iar expoziția funcționează ca un soi de film în spațiu, cu cîteva cadre care se succed: dacă miezul e dat de proiectele pe care le-am menționat mai sus, marginile – cadrul care deschide și cel care închide expoziția – îi aparțin lui Șerban Savu și Matei Bejenaru. Mozaicul Fără titlu (2009; 145 X 181 cm) al lui Savu, avînd la bază o pictură a sa din 2005, e o citare pe dos a tradiției mozaicurilor în spațiul public. Dacă lucrările acestui pictor din Cluj se pun în proximitatea omului de astăzi, îl privesc pe acesta de aproape ori de undeva de mai sus, îi urmăresc activitățile cotidiene și viața făcută din detalii minore – mozaicul prezent în expoziție reprezintă un muncitor la lucru, întors cu spatele către privitor. Raportarea artistului la realismul socialist și la arta oficială în spațiul public se face printr-o asumare a marginalității personajului ei central. Arta oficială, văzută ca o falsă glorificare a „omului nou”: acesta ne arată spatele, într-o totală nepăsare, privîndu-ne de zîmbetul artificial-entuziasmat. În același timp, mozaicul lui Savu se transformă, ironic, într-un mozaic ne-necesar, absolut inutil!

La capătul celălalt, filmul Moldova al lui Matei Bejenaru (2016) e despre istoria nașterii acestui magazin universal la Iași, la sfîrșitul lui 1972, și despre prezentul lui. Video-ul este un montaj de fotografii de arhivă și filmări ale clădirii actuale (un business center), construit în jurul unui interviu realizat de artist cu vitrinierul-șef al magazinului. Filmul se deschide cu imaginea mozaicului de pe clădirea prefecturii din Iași și cu propoziția: „Atunci viitorul nu părea să fie atît de înșelător ca prezentul de azi”. Cel intervievat vorbește nu doar despre creativitatea din spatele fiecărei vitrine gîndite (cream o atmosferă, nu doar o imagine – spune el la un moment dat), ci și despre cum magazinul era „pentru fiecare” sau despre „onestitatea” astăzi pierdută a reclamelor de odinioară. Este filmul unor idealuri pierdute în timp, un film despre utopii defuncte.

Uzina de fapte și alte povestiri (nemărturisite) se plasează strict în centrul spațiului expozițional, lăsînd pereții goi și un loc gol în jurul ei, așa cum centrele civice au lăsat mereu impresia unei monumentalități artificiale și inutile. Tonul lucid al expoziției, transparent, tranșant, fără decorații inutile, dă posibilitatea unui nou tip de orientare în spațiul contemporan. Un început de orientare – dinspre prezent către un trecut pe care nu sfîrșim a începe să îl analizăm cu instrumentele juste. Mă întreb cum privește această expoziție tînăra generație. Dacă instrumentele ei sînt mai „la îndemînă” decît pentru ceilalți.

Salonul de Proiecte

Clădirea Universul, Etajul 1, Strada Actor Ion Brezoianu 23-25

București

Uzina de fapte și alte povestiri (nemărturisite)

Artiști: studioBASAR, Matei Bejenaru, Nicu Ilfoveanu, Șerban Savu

Curator: Alina Șerban

Design expozițional: skaarchitects

Identitate grafică: Radu Manelici

21 septembrie-30 octombrie 2016

Credite foto: Ștefan Sava

Mai multe