Atavism instituţional
Şi sediile pot manifesta forme de atavism. De o astfel de noadă instituţională am dat recent chiar în clădirea Guvernului, pînă de curînd cunoscută publicului larg ca fiind locul în faţa căruia se strîng în Bucureşti protestatarii. Mai precis, în clădirea Guvernului este arhiva Ministerului de Externe. Sau cel puţin interfaţa arhivei, în sensul că dacă doreşti să vezi un document din arhiva Ministerului de Externe, trebuie să mergi la Guvern, la Palatul Victoria. Cineva ar putea întreba unde trebuie să mergi ca să vezi arhiva Guvernului însuşi, lucru la care nu aş şti ce să răspund. Poate la Arhivele Naţionale, unde teoretic ar trebui să ajungă toate documentele de arhivă?
Revenind la atavismul nostru, cred că explicaţia e simplă. Palatul Victoria, o clădire în stil clasic minimalist, adoptat ulterior atît de fascişti, cît şi de comunişti, a fost destinat iniţial să fie sediul Ministerului Afacerilor Externe (sau Străine, cum i se spunea în perioada interbelică şi a războiului). Abia terminat, el a fost bombardat de duşmanii noştri de atunci, americanii, în iunie 1944. În timpul comunismului, Palatul Victoria a fost şi sediul Externelor, şi al Consiliului de Miniştri. Abia după 1990 a rămas clădirea Guvernului, iar Ministerul de Externe şi-a găsit un alt sălaş. Arhiva a lăsat-o în urmă, probabil odată cu unele piese de mobilier.
Aşa că, în modesta mea încercare de a vedea documente vechi de peste 70 de ani, am ajuns să intru în clădirea atît de împlîntată în prezent a Guvernului, cu toate formalităţile sporite ale oricărei intrări în cea mai oficială clădire posibilă, dacă se poate spune aşa, cu voia altor palate în activitate. (Observ în trecere că toţi aleşii noştri stau numai în palate: Palatul Victoriei, Palatul Parlamentului, Palatul Cotroceni. O fi vreun vis de copil sărac, împlinit iată, astăzi, sau un alt atavism, de această dată regal?! Ar fi interesantă părerea unui psiholog.) La intrare, SPP-iştii sau jandarmii - niciodată nu m-am străduit să îi disting, dacă e ceva de diferenţiat la ei - m-au scanat şi cu un aparat şi „de mînă”, ca pe aeroport, dar şi cu nişte ochi albi, impersonali şi profesionişti, care nu licăresc decît la auzul ordinelor şi comenzilor. Mi-au confiscat atît telefonul, cît şi buletinul (au voie?! - întreb şi eu) şi m-au trecut şi într-un registru (fără GDPR, probabil nu se aplică la Guvern). Totuşi, nu am fost pus să semnez pentru temporarele rechiziţii, ca în China, unde se spune că familia semnează pentru glonţul disciplinator al condamnatului. Apoi cineva a venit şi m-a condus în clădire, pe un traseu lăturalnic, aparent calculat cu grijă pentru a nu-l intersecta pe cel al seraficilor secretari de stat.
Sala de studiu a arhivei Externelor din impunătorul şi sobrul palat guvernamental e mai mică decît bucătăria mea de acasă. Pe o suprafaţă de aproximativ 3X4 metri sînt opt cercetători intraţi doar cu programare prealabilă şi care lucrează umăr la umăr, la propriu. Hulpavi, de parcă i-ar fugări cineva, aproape toţi dau foaie după foaie şi fac fotografii în neştire ale preţioaselor documente, dar nu cu telefonul, rămas cum spuneam în custodia jandarmeriei, ci cu aparate de pozat obişnuite. Involuntar, mi-am amintit cum mi-a arătat odată bunica în copilărie dacă e sătulă găina. M-a pus să o pipăi sub gît, unde este pipota (ea îi spunea rînză) şi într-adevăr, pe sub pene şi piele, buricele degetelor mi-au alunecat pe o guşă de grăunţe. Aşa şi cu cercetătorii, strîng repede, cît pot, cît mai multe boabe de porumb de la Guvern. Dar ştiu ei ce ştiu; poate tot un soi de atavism îi face să creadă inconştient că oricînd documentele pot aluneca la loc, la secret, ca în orice regim autoritar care se respectă şi de care mereu România nu a dus lipsă. În plus, ulterior am aflat că regula locului este că poţi cere din nou acelaşi document doar după ce au trecut şase luni de la prima solicitare. De ce şase luni şi nu şase ani, nu îmi dau seama, dar nici nu încerc, pentru că raţiunile de stat şi de guvern, se ştie, sînt de regulă impenetrabile. Poate alţi cercetători, peste alţi 70 de ani, vor cerceta şi vor afla.
Nu am eu mare experienţă arhivistică, dar cea de la Palatul Victoria nu pare să facă aşa o notă discordantă faţă de suratele ei cu care m-am mai întîlnit. Arhivele şi cercetătorii lor aferenţi au statut de toleraţi - cam ca atavicul apendice, dacă tot îl ai, lasă-l acolo (pînă te deranjează, cînd îl scoţi bine-mersi). În orice caz, mersul şi pe la Palatul Victoria mi-a confirmat o impresie formată de mai multă vreme: nu prea îmi place să lucrez în arhive. Prefer biblioteca şi cărţile, care uneori, bine făcute, sînt un fel de mănuşi de lucru în arhivă. Am însă respect pentru arhivişti şi cercetători, căci ei le fac tot confortul celor din birouri şi biblioteci.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.
Foto: Palatul Victoria în vara lui 2018, împărţind tricolorul cu protestatarii. Sursa: arhiva autorului