Aşteptînd apocalipsa - întrebări pentru legiuitorul român

Fac parte dintre cetăţenii care au citit atent, în repetate rînduri, textul buclucaşei Ordonanţe  de Urgenţă 58/2010 şi al normelor de aplicare, şi care au solicitat cîteva întrevederi cu funcţionari sau politicieni care lucraseră, fie şi tangenţial, la ordonanţa respectivă. Cu toate acestea confuzia mea nu este cu nimic mai mică acum decît a fost la început, după prima lectură sumară a ordonanţei şi normelor. Astfel, încît înainte de a redeveni un cetăţean corect, vreau ca legiuitorul să îşi clarifice propriile-i bîbîieli şi să ofere contribuabililor răspunsurile cuvenite pentru ca aceştia să poată acţiona în consecinţă.

Prin urmare, am cîteva întrebări pentru legiuitorul român.

Prima este legată de declaraţiile şi taxele ce trebuie plătite de beneficiarii de venit. Textul ordonanţei ne spune că cel care are obligaţia declarării şi virării acestora este plătitorul de venit, adică angajatorul, cum ar veni. Foarte bine! Numai că citind normele de aplicare, nu mai reiese acelaşi lucru, pentru că în norme se spune că cel care are obligaţia declarării şi virării sumelor este beneficiarul! Atîta cultură juridică cîtă am, dar tot ştiu că ordonanţa primează în faţa normelor, astfel încît mă  întreb în baza cărui temei juridic se stă la cozile interminabile pe care le-am văzut le televizor cu toţii.  În baza normelor? Bine, dar normelor le lipseşte baza legală! În baza ordonanţei? Păi ordonanţa nu mă obligă pe mine, beneficiarul, la nimic! Şi ca să fie totul din ce în ce mai tulbure, vine domnul Şeitan şi ne spune că nici măcar nu trebuie depuse lunar declaraţiile respective! Bine, domnule Şeitan, am înţeles că ordonanţa a avut o mulţime de autori, toţi probabil grăbiţi să plece în concediu sau nemulţumiţi de reducerile salariale, şi de aceea nu are nici o logică. Dar proaste şi contradictorii cum sînt aceste norme, ele trebuie citite de dumneavoastră înainte de a ne da nouă lecţii! Or cumva insinuaţi prin vehemenţa acestei declaraţii fără acoperire că vorba unui ministru are mai multă greutate decît textul unui act legal, fie el şi cretin? Mi-ar conveni să mă iau după declaraţia domnului Şeitan, mai ales că tot el spune că nu vor exista nici un fel de pedepse, însă legalistă din fire, aş prefera totuşi o bază juridică clară pentru acţiunile mele.

A doua nelamurire e legată de lipsa unei definiţii a termenului de venituri profesionale „ocazionale”, la care fac referire normele de aplicare. Cei cu venituri profesionale ocazionale nu trebuie să plătească nici un fel de taxe pentru sănătate sau şomaj, ni se spune, ci doar să le declare lunar. Am întrebat cîţiva funcţionari de la CNPAS ce înseamnă venit ocazional şi mi s-a răspuns că „ocazional” este o dată, maximum de două ori pe an. De ce nu trei sau patru, întreb eu. M-au privit cu ochi mari – bunul simţ le spunea că ocazional nu poate fi de patru ori şi poate aş înclina să gîndesc la fel, dar bunul simţ nu e totuna cu textul legii. Şi cum nu există un asemenea text, proclam solemn că pentru mine ocazional înseamnă de trei ori şi dacă mă răzgîndesc, ar putea însemna şi de patru sau chiar cinci!

Apoi, vine domnul Emil Boc şi ne spune că noile prevederi sînt o formă de protecţie socială. Excelent, ce mă bucur! Aceasta înseamnă că plătind taxe de şomaj, sănătate etc., voi fi mai protejată decît pînă acum, nu? Să presupunem însă că am un contract de muncă în toată regula la o instituţie şi în paralel mai am un contract de drepturi de autor. După vreo 12 luni, contractul meu de drepturi de autor se încheie, dar nu şi cel de muncă. Ce fac? Primesc ajutor de şomaj, nu-i aşa? Doar am contribuit şi doar această contribuţie reprezintă o „formă de protecţie socială”, doar mi-a promis însuşi primul ministru! Şi uite aşa, voi ajunge primul şomer cu loc de muncă nu doar din România, ci şi din întreaga lume!

Tot domnul Boc ne-a explicat că normele nu sînt făcute „să dea în oameni”, ci să îi penalizeze pe cei de rea credinţă. Cîtă generozitate, cîtă îngăduinţă! De ce atunci statul român nu a trimis inspecţia muncii să facă controale şi să depisteze neregulile? Ce vină am eu, dacă sînt femeie de menaj plătită cu contract pe drepturi de autor că patronul meu nu a dorit să îmi facă o carte de muncă în toată regula? Da, sigur, e cam ilegal, dar am de ales? La cîte locuri de muncă sînt în România şi la cum sînt ele plătite, eu, femeia de menaj, nu prea am încotro, deşi sigur nu îmi convine situaţia, pentru că ştiu că astfel îmi iau adio de la pensie, de la serviciile de sănătate etc. De ce, în loc să vină să îl tragă la răspundere pe patronul meu, statul român decide că tot eu trebuie să stau lunar la cîte trei cozi? E cumva mai uşor să te răfuieşti cu mine, femeia de menaj, decît cu mogulul angajator?

Cineva din guvern mi-a spus că Inspecţia Muncii nu e suficient de puternică, de aceea s-a recurs la ordonanţă. Iertată să îmi fie stupoarea idioată, dar nu înţeleg de ce era mai simplu să dai o ordonanţă de urgenţă, să institui un sistem absolut nou, cu toate dificultăţile aferente, în loc să dai o altă ordonanţă de urgenţă prin care să sporeşti puterile Inspecţiei Muncii, de exemplu!

Spre deosebire de celelalte întrebări anterioare, la aceasta din urmă cred că ştiu totuşi răspunsul. Motivul pentru care statul român a ales multiplicarea inutilă a procedurilor în locul creşterii capacităţii instituţionale este debilitatea sa. Fiind un stat slab, tot ce poate face este să se ascundă în spatele normelor şi a reglementărilor, fără să îl intereseze că acestea se aplică precar, după toanele micului funcţionar de la ghişeu. Hăţişul de proceduri face ca statul român să se simtă confortabil şi compensează simbolic lipsa de eficienţă practică. Birocraţia excesivă este visul de putere al unui stat slab.

Şi tot birocraţia – mai exact funcţionarii aparatului birocratic românesc -  a generat acest talmeş balmeş de prevederi legale cărora li se spune norme de aplicare. Or, sociologul Michel Crozier spunea pe bună dreptate că sistemul birocrat este singurul care nu învaţă din erori, fiind prea rigid ca să se adapteze la evoluţia societăţii altfel decît prin intermediul unor crize. Cred că domnul Crozier era prea optimist pentru gustul românilor – dacă nici pericolul restructurărilor, nici tăierile salariale, nici recesiunea economică nu reprezintă o criză suficient de puternică astfel încît birocratul nostru să fie deşteptat din opacitatea sa, atunci la ce să sperăm? La războiul stelelor, la al treilea război mondial, la 2012? 

Pînă la producerea acestor evenimente apocaliptice, care poate vor declanşa reformarea aparatului birocratic şi statal, noi continuăm greva fiscală, sperînd măcar că se va produce o modificare de bun simţ a legislaţiei şi vom avea prevederi mai clare.