„Aș schimba tot peisajul media“ - interviu

Liviana Tane a lucrat în (aproape) toate televiziunile. A fost bursieră la CNN, a lansat stații locale în toată țara și în prezent este partener în cea mai tînără școală de jurnalism independent din România, MediaFEM.

Ce înseamnă azi să fii antreprenor în industria media?

Răspunsul clișeu zice că e o misiune sinucigașă. O să spun doar că n-are rost să te apuci de treaba aceasta, dacă nu crezi că ai șanse reale să-ți și iasă. Nu cred că e diferit față de antreprenoriatul în orice alt domeniu, dar știu sigur că te consumă pentru că meseria acesta, mai mult poate decît oricare alta, ajunge să se confunde cu ceea ce ești tu, ca om. Nu se face cu program și nici nu se termină cînd pleci acasă. Nu e un job, e un stil de viață și, dacă nu crezi din toată ființa ta în ceea ce faci, mai bine îți iei un concediu lung sau te apuci de altceva.

Îmi permit să cred că întrebarea ta s-a născut tocmai din statutul incert al industriei din acest moment. De altfel, n-au fost deloc puțini cei care m-au întrebat direct: „Chiar crezi că o să meargă? Uită-te și tu cum e presa în ziua de azi, cine ar mai alege o carieră în presă? Cine să mai vină să facă școală de televiziune cînd s-a degradat în halul ăsta?” Cred că fix despre asta e vorba – o școală de televiziune care își propune să facă jurnalism aplicat, onest, independent răspunde unei nevoi elementare a pieței și chiar a publicului. Cred și sper că vor veni să învețe să facă jurnalism de calitate toți cei cărora le lipsește acest lucru.

Ce părere aveţi despre industria media, venind din interior, avînd multă experiență în televiziune și burse la CNN?

Întrebarea mă duce cu gîndul la răspunsul unui jurnalist străin venit în România imediat după decembrie 1989 – întrebat ce caută într-o țară în care lucrurile nu sînt nici pe departe ideale, omul a răspuns: „Nici nu știți cît sînteți de norocoși – sînteți un popor care are șansa să-și rescrie istoria!”

Păstrînd proporțiile și analogia, îmi place să cred că sîntem norocoși, ca oameni de media, să avem șansa de a ne corecta greșelile. Într-un moment în care noi, ca breaslă, am atins maximul vanității și autosuficienței profesionale, sper că sîntem suficient de responsabili încît să înțelegem că trebuie să începem să vindecăm, că sîntem parte din problemă, dar sîntem și parte din soluție.

Îmi amintesc o discuție pe care am avut-o acum ceva vreme cu un bun prieten, fost reporter specializat în politică internă care lucrează azi la un canal generalist unde face emisiuni cu vedete și subiecte de consum. Îl stimez foarte mult și îi respect alegerea, însă nu sînt de acord cu explicația facilă „asta-cere-publicul” și i-am spus-o. Mi-a răspuns că, atunci cînd a încercat să abordeze subiecte mai consistente, ratingul i-a scăzut instantaneu.

Eu cred că jurnalistul român trebuie să se scuture de clișeul confortabil al lui „asta-cere-publicul” și să recunoască onest că publicul consumă ceea ce primește și că e treaba ta să-l educi să-ți ceară conținut de calitate. Jurnalistul român trebuie să-și aducă aminte că treaba lui e să fie în serviciul publicului și nu invers. Iar lucrul acesta cere timp. A fost nevoie de ani de zile ca peisajul media să se degradeze, e nevoie de cel puțin de două ori pe-atîta timp să fie restituit.

Cum se face televiziune în alte țări versus în România?

Am început să lucrez în televiziune pe vremea cînd singurele televiziuni de știri (în afara celei la care lucram) se numeau CNN, BBC sau Euronews. Practic, am avut șansa celui mai inconștient și mai naiv început de industrie – am trăit momentele în care, ca om de presă în România, învățai să faci lucrurile imitînd ceea ce vedeai la posturile-școală, fără să ai la îndemînă nici posibilitățile tehnice și nici expertiza acestora. Însă cu atît mai mari erau satisfacțiile cînd vedeai că-ți iese o „mărgică”. Mai tîrziu, am avut norocul să trag puțin cu ochiul din interior. La CNN n-a fost un schimb de experiență, pentru că eu n-am dat nimic la schimb. Am furat însă tot ce-am putut: modele, principii, proceduri. Am cochetat o vreme cu freelancing-ul și am lucrat cu echipe de la televiziuni din alte țări și continuu să cred că n-o să încetăm niciodată să găsim lucruri de învățat de la ceilalți. Scăpăm din vedere chestiuni elementare, care țin de eficiența și de responsabilitatea cu care se face meseria asta și avem mare nevoie să facem pasul înapoi care să ne redea perspectiva firească a lucrurilor.

Ce aţi schimba, dacă aţi putea, în peisajul media actual?

Hmm, un singur lucru: tot peisajul media. Nu glumesc deloc. Și nici nu mă întreb dacă aș putea să fac asta pentru că știu sigur că n-aș putea. Adică n-aș putea de una singură, nici peste noapte și nici cu totul, dar aș putea să încerc, să încep de undeva și să-i conving și pe alții să o facă. De altfel, nici în proiectul

nu sînt singură, n-ar fi posibil. Am alături colegi și prieteni dragi cu care am lucrat în televiziune și care, la fel ca și mine, înțeleg că schimbarea trebuie să înceapă de undeva și că nu putem aștepta la nesfîrșit să o facă alții.

Mi-aș dori să învățăm cu toții lecția răbdării, pentru că nu poți face lucruri sănătoase și consistente cît ai bate din palme, fie că e vorba de un singur jurnalist sau de o redacție, de o singură emisiune sau de o întreagă strategie editorială. Cînd am intrat în presă, ieșitul pe sticlă se întîmpla după multe luni sau chiar ani de muncă în redacție sau pe teren. Să-ți semnezi știrea cu numele tău era un privilegiu. Îmi amintesc de tatăl unei colege și bune prietene care înregistrase primul jurnal în care numele fiicei lui apărea pe roll-ul final și păstra înregistrarea aia ca pe cea mai prețioasă amintire de familie. Azi nimeni nu mai are răbdare: vrem rating peste noapte pentru că ratingul se traduce în bani; vrem să ne vedem la televizor, pentru că aceasta înseamnă notorietate și ne poate aduce mici privilegii; vrem să lansăm produse care să se bucure de succes în secunda doi pentru că ni se pare că, dacă nu se întîmplă așa, publicul nostru o să migreze definitiv spre concurență. Iar graba aceasta conduce la soluții facile, aduce cu ea lipsă de calitate și de responsabilitate. 

Ce vă propuneţi cu Media FEM și cu Asociația Jurnalism pentru Șanse Egale?

Mi-aș dori să pot să aplic toate lucrurile de care am vorbit mai sus în

Mi-ar plăcea să fiu parte dintr-un brand pe care eu și prietenii mei să-l construim cu răbdare și cu încăpățînare, dacă vrei, să cîștigăm încrederea pe care presa pare să o fi pierdut cu prea mare ușurință. Mi-aș dori ca o diplomă de la noi să aibă puterea să deschidă uși reale pentru cei care vin să învețe meserie. În egală măsură, mi-aș dori ca o diplomă Media FEM să fie o garanție pentru cel care angajează că omul căruia urmează să-i plătească un salariu merită banii ăia. Și chiar cred că toate lucrurile astea sînt posibile.

Cît despre Asociație, mi-ar plăcea să îmi fie umbrela sub care să pot dezvolta toate proiectele care-mi trec prin minte. Și, crede-mă, nu sînt puține. Am o slăbiciune pentru educația aplicată și cred că

poate fi terenul pe care să plantez cîteva semințe sănătoase în direcția aceasta.

interviu realizat de Iuliana ALEXA