Arta şi adevărul la Valéry

30 iunie 2013   Dileme on-line

Pentru Paul Valéry opera exprimă nu fiinţa autorului, ci voinţa lui de a părea, arta lui de a supune fortuitul, de a elimina accidentalul, de a construi cu încăpăţînare o imagine despre propria gîndire ce contrazice flagrant adevărata ei natură, mereu instabilă, inconstantă, dezordonată, aplecată spre vag şi spre arbitrare jocuri mentale. Înfăţişîndu-se celorlalţi, creatorul arde etapele, ascunde dificultăţile, resoarbe contradicţiile ce i-au bîntuit spiritul, maschează intuiţiile iniţiale imprecise, propunînd un edificiu menit să frapeze prin soliditate, claritate şi coerenţă, lăsînd impresia unei inteligenţe fără fisuri, stăpînă pe mijloacele ei de expresie şi posedînd o facilitate a rezolvării dificultăţilor care exclude orice posibilă ezitare. Din acest motiv, încercarea de reconstituire a personalităţii unor mari gînditori pornind numai de la scrierile lor “conduce la inventarea unor monştri”, la fel cum tentativa de a explica opera prin prisma unor episoade biografice e absolut inutilă, revelînd numai o seamă de manii, de  detalii sordide, de slăbiciuni pur omeneşti, mizînd exact pe acele elemente pe care autorul încercase să le depăşească.

Din perspectiva lui Valéry, nu există nici o îndoială că adevărul factual, obţinut prin simpla aglutinare a unor impresii fugare, prin contopirea întîmplătoare a unor date filtrate arbitrar de simţuri, prin redarea mecanică a unor episoade juxtapuse, impune o imagine parţială, sărăcită şi privată de orice necesitate, a cărei acceptare ar însemna capitularea în faţa hazardului lipsit de sens. Adevărul nu e obţinut printr-o înregistrare pasivă a faptelor, printr-o înseriere leneşă de gesturi şi formule, ci tocmai prin transformarea avalanşei brutale a evenimentelor, prin degajarea nucleului lor semnificativ, prin impunerea triumfătoare a formei. Adevărul nu e un dat, ci o construcţie laborioasă, nu e ceva sesizabil imediat, ci rezultatul unui travaliu de durată al spiritului. Pentru a putea să existe, adevărul are nevoie de fals, însă nu pentru a se impune în opoziţie cu acesta, nu pentru a se demarca în raport cu contrariul său, ci pentru a-l integra în compoziţia lui, pentru a depăşi banalitatea informă a adevărului factual.

Exemplul care i se pare cel mai semnificativ lui Valéry este acela al autorilor de confesiuni sau de jurnale, dornici să-şi impresioneze cititorii prin promisiunea de a se înfăţişa fără cruţare în cel mai deplin adevăr al vieţii lor, prin crearea unei aşteptări a revelaţiei, a dezvăluirii amănuntelor şocante sau excepţionale. Însă fiindcă o persoană reală nu dispune de o rezervă prea semnificativă de fapte sau gesturi remarcabile, fiindcă trăirile ei sînt în majoritate anodine, ei cad pradă tensiunii pe care au suscitat-o şi inventează un personaj pe potriva aşteptărilor publicului, îndepărtîndu-se în mod necesar de platitudinea adevărului.
Pentru a putea să propună o operă importantă, artistul trebuie să se distanţeze de tot ce e nemijlocit, trebuie să-şi utilizeze talentele cu scopul de a travesti tot ce ţine de naturalitate, distanţîndu-se de constrîngerile afectelor şi mizînd pe intercesiunea raţiunii. Arta e simulare, artificiu, triumf al inteligenţei împotriva insignifianţei cotidianului, victorie a excentricului împotriva realităţii insipide a trăirii obişnuite şi tocmai de aceea ea nu se regăseşte în emoţiile nude, care sînt “la fel de slabe ca oamenii goi puşcă”.

Privilegiind, pentru a descrie procesul creaţiei, modelul construcţiei, al travaliului pacient şi lucid, Valéry ţine să infirme teza potrivit căreia pentru a produce o operă importantă ar fi nevoie de o seamă de experienţe spectaculoase care să genereze la rîndul lor impresii puternice. Incapabil să creadă în puterea delirului, în virtuţile benefice ale absurdului sau ale incoerenţei, el e un adversar hotărît al noţiunii de inspiraţie, împotriva căreia lansează atacuri devastatoare, folosind întreaga virtuozitate a spiritului său caustic. Pentru Valéry, deosebirea cea mai evidentă dintre un individ obişnuit şi un creator poate fi observată la nivelul activităţii lor mentale. Dacă primul nu e în stare să controleze dezordinea naturală a propriei minţi, lăsîndu-i libertatea celui mai deplin vagabondaj intelectual, permiţîndu-i să se consacre la întîmplare divagaţiilor sau celor mai stranii obsesii, operînd doar cu crîmpeie de idei aflate mereu în stadiu incipient, juxtapuse aleatoriu şi lipsite de coordonare, cel de-al doilea violentează programatic ritmurile naturale ale spiritului, impunîndu-i silnic o seamă de reguli şi de constrîngeri care îi limitează drastic libertatea, obligîndu-l să tindă spre ordine. Rezultatul acestei dificile operaţii de disciplinare este obţinerea unei configuraţii mentale favorabile unei construcţii inteligibile, unei aduceri împreună a ideilor în funcţie de afinităţile lor de ordin intern, în aşa fel încît acestea să se organizeze şi să se impună conştiinţei, să devină sesizabile ca formaţiuni psihice ce şi-au dobîndit independenţa în raport cu simplele accidente spirituale. Chiar dacă e perfect conştient de caracterul absolut imprevizibil al naşterii ideilor, chiar dacă recunoaşte că a gîndi seamănă cel mai adesea cu o încercare de consultare a spiritelor, Valéry insistă asupra preponderenţei pe care o are travaliul conştient, disciplinat, lucid în configurarea unei opere.

Atingerea perfecţiunii e o operaţiune laborioasă, un episod privilegiat din cvasi-infinita epopee a simulării, ce presupune plasarea la distanţă egală atît în raport cu spontaneitatea pură, cu arbitrariul insignifiant, asupra căruia trebuie să se aplece facultăţile constructive ale spiritului, cît şi cu producţia în întregime voluntară, lipsită de farmec, care poartă încă urmele dificultăţii travaliului, aceasta fiind sortită unei remanieri profunde ce are menirea de a înlătura toate semnele observabile ale efortului, de a elimina indiciile vizibile ale calculului, proiectului, conştientului, făcînd-o să pară naturală. Reuşita unei asemenea încercări depinde în mare măsură de un just tratament aplicat cuvintelor, de riguroasa lor examinare, de cîntărirea lor atentă, de folosirea lor în acord cu exigenţele unei lucidităţi fără concesii faţă de obişnuinţele simţului comun sau faţă de orice formă de inerţie mentală.

Or, pentru a reuşi în această încercare, artisul trebuie să ştie să se imite pe sine, să asigure continuitatea stilului său, să folosească drept model cele mai remarcabile dintre producţiile lui, străduindu-se să le prelungească strălucirea şi să le asigure integrarea într-o viziune sistematică, îndepărtînd orice bănuială legată de posibila lor naştere accidentală, de apariţia lor datorată hazardului, impunînd impresia unui demers conştient şi controlat cu virtuozitate pînă la capăt, contribuind astfel decisiv la triumful absolut al dorinţei lui de a părea asupra propriei fiinţe. Observînd existenţa unei tendinţe tot mai puternice de a obţine graţie operei nu atît un anume efect estetic, ci mai ales recunoaşterea pentru autorul ei, Valéry observă cu maliţiozitate: “Si une loi de l’Etat obligait à l’anonymat et que rien ne pût paraître sous un nom, la littérature en serait toute changée, - en supposant qu’elle y survécût”.

Ciprian Vălcan este doctor în istorie culturală al École Pratique des Hautes Études din Paris. Ultima carte publicată: French and German Cultural Influences in Cioran’s Work, Lambert Academic Publishing, Saarbrücken, 2013.
 

Mai multe