Arhiva Richard Demarco, la Veneția

28 mai 2019   Dileme on-line

Recent, în glorioasa Veneție, orașul în care s-au adunat atîtea mărturii ale istoriei artei lumii, a fost expusă Arhiva Richard Demarco. Aceasta conține surse de inestimabilă valoare pentru istoria artei moderne, avînd în vedere că Richard Demarco, acum în vîrstă de 88 de ani, este de mai bine de cinci decenii unul dintre cei mai importanți promotori de artă ai lumii. Peste 5000 de opere de artă, nenumărate documente originale şi peste un milion de fotografii constituie Arhivele Demarco, destinate unui mare muzeu din Edinburgh, unde românii, polonezii, nemţii, sârbi, croaţii şi alţii vor putea descoperi mărturii ale propriului trecut, de care nu dispun în ţările lor.

Pentru noi, românii, Richard Demarco a fost o personalitate cu adevărat providențială. Activitatea lui a marcat decisiv carierele multora dintre marii artiști români din cea de-a două jumătate a secolului trecut: Paul Neagu, Horia Bernea, Ovidiu Maitec și atîția alții.

Cu ocazia expoziției Arhivei Richard Demarco la Veneția, vechiul lui prieten, istoricul și criticul de artă Radu Varia, a fost invitat să țină discursul inaugural. Publicăm aici acest discurs, convinși că este o mărturie peste care oricine va vrea să scrie despre istoria artei plastice românești din anii comunismului nu va putea trece. (S. V.)

Doamnelor și Domnilor,

Este o mare onoare pentru fiecare dintre noi aceea de a ne afla aici, în minunata Scuola Grande di San Marco frecventată cîndva de însuși Leonardo da Vinci, geniul trecut la cele veșnice cu cinci veacuri în urmă, pe 2 mai 1519.

Și este o onoare cu totul aparte pentru mine aceea de-a rosti cîteva cuvinte despre extraordinara, eroica inițiativă a lui Richard Demarco de acum peste cinci decenii, în 1968, și anume la Bienala de la Veneția, inițiativă menită să străpungă acea Cortină de Fier care diviza în modul cel mai crîncen continentul nostru. El proceda astfel în numele puterii artei, creind în mod spontan o genuină Uniune Europeană, întemeiată pe aspirațiile noastre comune, pe vechile noastre tradiții, pe libertate.

Libertatea era tocmai aceea de care eram lipsiți în România mai mult decît în oricare dintre celelalte țări de dincoace de Cortina de Fier. Iar victoria noastră împotriva dictaturii, succesul la Edinburgh, la Galeria Richard Demarco, a expoziției Romanian Art Today, în 1971, aveau să fie detonatorul ce deschidea calea marii expoziții dedicată Poloniei și marii expoziții dedicată Germaniei.

Cea mai bogată și cea mai fabuloasă mărturie a ceea ce s-a petrecut în acei ani este Arhiva Demarco, pe care suntem invitați s-o descoperim astăzi la Veneția. Lui Richard Demarco, devenit încă din prima clipă a vizitei sale la București, în 1968, fratele meu pentru totdeauna, mio fratello per sempre, cum îi place să spună, i-am dedicat o Scrisoare cu prilejul evenimentului de azi. El mi-a cerut să citesc acum un fragment din aceasta, amintind incredibila noastră bătălie, greu de imaginat pentru cei care au trait în democrație.

„La aniversarea celor 80 de ani ai tăi, dragă Ricky, eram alături de tine în Scoţia, la Fingask Castle. Şi aş vrea să includ aici un scurt pasaj din discursul pe care l-am rostit atunci în faţa numeroşilor tăi prieteni şi admiratori: «Am traversat Europa pentru a fi prezent la acest minunat eveniment onorînd un Mare European. Şi mă gîndeam, de-a lungul drumului, la relaţiile adesea invizibile, adesea necunoscute, ce leagă România de Insulele Hebride scoţiene: fabulosul substrat celtic, romanii, şi-mi dădeam seama că pînă şi cel mai extravagant dintre Domnitorii noştri, Vlad Ţepeş, dobîndea celebritatea universală, devenind o legendă, aici în Scoţia, unde Bram Stoker scria, la Aberdeen, faimoasa lui carte dedicată Contelui Dracula.

Cum ştiam că urma să particip la o serie de celebrări în castelele scoţiene am venit, dragă Ricky, cu o machetă a Castelului de la Bran al lui Vlad-Dracula, situat în inima Carpaţilor, pe care sunt fericit să ţi-o pot oferi. Iat-o. Ea va completa extraordinara ta colecţie şi arhivele tale.

După cum vedeţi, Doamnelor şi Domnilor, îi avem în comun pe celţi, pe romani, pe Contele Dracula şi pe Richard Demarco.»

Cu generozitatea-ţi binecunoscută, ai răspuns afirmînd că în1971 ţi-am salvat viaţa cîştigând bătălia cu monştrii aflați la putere în ţara mea natală . De fapt, şi din fericire, ţi-am stat alături în ceea ce voiai să faci şi făceai pentru propria noastră supravieţuire. Aşa încît voi reaminti acele momente de suprem dramatism.

Actul I: Miercuri, 4 august 1971. Miranda Villiers, distinsa soţie aristocrată a lui John Villiers, Consilierul Cultural al Ambasadei Britanice la Bucureşti, îmi adresa o scrisoare de mare interes, mai mult ca sigur, pentru arhivele tale.

După cum se ştie, expoziţia ta dedicată exclusiv tinerilor noştri artişti a fost pur şi simplu anulată de guvernul român după vizita dictatorului local în Coreea de Nord, noul său model. Toate relaţiie cu Vestul “decadent” au fost pe loc interzise. În acea situaţie disperată, John telefonase la Edinburgh cu o zi înainte ca Miranda să-mi scrie şi aflase că veneai la Bucureşti pe 5 august cu un zbor British Airways, împreună poate cu Peter Diamond, prietenul meu de la Paris mai mulţi ani după aceea şi Director pe atunci al Festivalului de la Edinburgh. Dar nici şeful Departamentului Artelor din Ministerul Culturii, nici şeful Protocolului, nici Vicepreşedintele Uniunii Artiştilor Plastici nu răspundeau apelurilor lui John. 

Actul II: Bonne chance! îmi scria Miranda care, împreună cu John, pleca în  vacanţă în chiar ziua în  care urma să ajungi în Bucureşti.

Ne trebuia într-adevăr mult noroc, dar oficialităţile româneşti, pe care ai încercat să le contactezi toată ziua de vineri, nu au răspuns la telefon. Duminică ne-am dus împreună la Poiana Braşov, acel loc minunat din Carpaţi, şi parcă te văd şi acum lungit la soare, cu pieptul gol, pe cale de-a stabili un record de necrezut al vieţii tale: n-ai scos o vorbă timp de o oră!

Am făcut acelaşi lucru. Şi, ca prin minune, mi-am amintit un personaj din înalta ierarhie politică a ţării, pe care-l întîlnisem în  1968.

Eram la Sofia unde, cu prilejul Festivalului Mondial al Tineretului, Uniunea Artiştilor Plastici îmi ceruse să instalez o expoziţie, total lipsită de interes pentru mine. Persoana la care mă refer avea obligaţia de-a superviza totul, inclusiv mica noastră expoziţie, pe care aveam să i-o prezint. Dar viaţa e ceea ce e. Lucram pe atunci la săptămînalul de politică externă Lumea. Cum de am aterizat acolo? Fiind pedepsit, căci terminând cu brio, cum se spune, studiile universitare în 1964, în loc să mă prezint cu o teză tratînd despre “marea” literatură propagandistică a momentului, am scris o lucrare în care glorificam ideea de geniu, departe de materialismul şi de determinismul pe care regimul îl predica ziua şi noaptea: Tudor Arghezi şi critica poetică. Exemplu negativ pentru studenţi, nu mai puteam fi numit asistent universitar, cum era prevăzut. Însă directorul revistei Lumea, profesor la Universitate el însuşi, mi-a oferit imediat o poziţie extrem de confortabilă, bine remunerată, şi mai ales posibilitatea de-a citi presa occidentală, inaccesibilă altora.

Vizitatorul micii noastre expoziţii, care ştia numele meu de critic şi istoric de artă, dar şi că eram redactor la revista Lumea, îmi spune dintr-odată că în ziua precedentă România fusese obiectul unor atacuri teribile venite din partea discipolilor Moscovei, şi asta în legătură cu poziţia pe care ţara noastră o adoptase la războiul de şapte zile israelo-egiptean din 1967. Continua spunînd că nu aveau pe nimeni în măsură să răspundă acelor atacuri în  cea de-a doua parte a Simpozionului, care avea loc chiar în acea după-amiază. N-aţi vrea să luaţi dumneavoastră cuvîntul?, mă întreabă. Nu sînt pregătit, n-am fost acolo ieri, îi răspund. Avem aici un text pregătit la Bucureşti, adăuga el înmînîndu-mi o foaie peste care arunc o privire rapidă şi zic: Dată fiind situaţia neplăcută şi imperativul unui răspuns, trebuie să fiu cît se poate de sincer şi să vă spun că cele scrise aici şi limbajul acesta de lemn nu vor convinge pe nimeni. Şi continuam: Dacă pot vorbi liber, voi încerca… A acceptat pe loc.

Ne-am dus împreună la Universitatea din Sofia şi, surpriză, m-am văzut dintr-odată copreşedinte al reuniunii, şi ultimul prevăzut să vorbească.

Nu-mi amintesc nimic din cele ce am rostit, dar timp de două-trei minute trebuie să fi fost într-o stare hipnotică şi acea stare, har Domnului, a contaminat audienţa de vreme ce sesiunea s-a în cheiat cu aplauze total neaşteptate.

Am salvat onoarea României, dar mai ales viaţa înaltului demnitar. Era oare acum, în 1971, rîndul lui să salveze vieţile noastre? 

Nu ţi-am spus un cuvînt la Poiana Braşov, dar a doua zi, luni 5 august, i-am telefonat şi m-a primit în modul cel mai cordial chiar în acea dimineaţă. I-am spus cît ai făcut tu pentru artiştii români în anii precedenţi, că în numai cîteva zile începea Festivalul de la Edinburgh şi că marele eveniment în domeniul artelor vizuale era expoziţia dedicată de Galeria Richard Demarco avangardei artistice româneşti. Menţionam de asemenea faptul că articolul meu prezentîndu-i pe artiştii noştri şi arta lor apăruse deja în Studio International la Londra.

Şi acum venim la momentul cheie. „Dată fiind responsabilitatea pe care o aveţi privind imaginea ţării noastre în lume - îi spun - m-am gîndit că este extrem de important să ştiţi că Festivalul de la Edinburgh e aşezat sub Înaltul Patronaj al Majestății  Sale Regina, care de altfel își petrece vacanţele la Castelul Balmoral, la Nord de Edinburgh. Anularea expoziţiei va fi mai mult ca sigur considerată drept o ofensă adusă Coroanei”.

Actul III: Nu ştia cum să -mi mai mulţumească, şi chiar în  acea clipă pleca spre vila prezidenţială de la Neptun, pe ţărmul Mării Negre, pentru a se întoarce rapid cu răspunsul care, aşa cum spui, dragă Ricky, ne-a salvat viaţa. Artişti şi opere erau în Galeria Demarco la ora prevăzută a vernisajului.

Partea nostimă e că în România anului 1971 nimeni nu ştia dacă Festivalul de la Edinburgh era sau nu aşezat sub Înaltul Patronaj al Reginei. Şi, mai mult, cum mi-aş fi putut imagina că visul dictatorului era acela de-a se plimba prin Londra în  Caleaşca Regală alături de Majestatea Sa?!

Astfel, în loc de acel naufrage d'éspoir de care vorbeşte Miranda în scrisoarea ei, am trăit un midsummer dream devenit realitate.

Doamnelor și Domnilor,

Vă mulțumesc din inimă pentru atenția acordată și vă spun cît de mîndru sînt să-l îmbrățișez împreună cu voi toți pe Richard Demarco, venerabilul meu tînăr prieten care se îndreaptă în modul cel mai strălucit spre vîrsta de nonagenar. Evenimentul de azi este un binemeritat omagiu adus acestei mari conștiințe italiene, scoțiene, europene, universale.

Veneția, 6 mai 2019

Mai multe