Apusul Occidentului a sosit (din nou!)
(apărut în Dilema veche, nr. 99, 8 decembrie 2005)
- legende urbane despre Uniunea Europeană -
Europa este în agonie. Apusul Occidentului a sosit (din nou!). Europenii sînt epuizaţi biologic, bande înarmate de musulmani au ajuns la hotarele fortăreţei, iar cei dinăuntru aşteaptă cu ochii pe ceas momentul arborării semilunei pe acoperişul UE. Cultura europeană s-a sinucis...
Cam aşa arată discursul eurosceptic care ar părea la prima vedere să exprime îngrijorări justificate. Dacă te uiţi însă la naţionalismul din unele state europene, îmbibat cîteodată cu porţii bune de rasism, teza cu europenii loviţi de oboseli tomnatice, cu aspect terminal, pare marcată de un parfum desuet. Să rememorăm doar afirmaţia danezei cu păr blond şi ochi albaştri, preşedinte de partid parlamentar (12%), Pia Kjaersgaard - ori de cîte ori mă întîlnesc pe stradă cu un musulman trec pe celălalt trotuar! Dar ce ne facem dacă respectivii sînt români, n-ar fi exclus, avînd în vedere cîteva detalii fizico-vestimentare sau apucături curat orientale ale unora dintre conaţionali? Monsieur Sarko discuta şi el despre gunoaiele periferiilor franceze, fără să se gîndească şi la stomacul derbedeilor care ard maşini, ajuns între timp, după aplicarea modelului social apărat exemplar de Jacques Chirac, lipit de spinare. Ce să mai vorbim de partidul extremist din Belgia, Vlaams Blok, rebotezat între timp Vlaams Belang, ai cărui membri se laudă cu tactica aplicată musulmanilor din Anvers sau Bruxelles: bătăi intense şi cît mai des cu putinţă!
O teorie şarmantă, dar falsă
Tabăra eurosceptică de provenienţă est-europeană susţine că UE ar fi un proiect minor, marcat de mediocritatea ideilor unui singur personaj, Jean Monnet, un negustor de "lichioruri, coniac şi alte băuturi fine" (vezi articolul "O fantomă bîntuie Europa: Europa", semnat de Traian Ungureanu în numărul din aprilie al revistei Idei în dialog). Monnet ar fi un reprezentant al traumei care s-ar numi frica de istorie şi care ar fi prosperat "în interiorul unui continent pe care nu l-a înţeles niciodată", că ar fi urît din răsputeri democraţiile naţionale şi ar fi preferat o tehnică de evitare, amînare şi cooperare, "în care promisiunea progresului funcţionează ca mijloc de presiune, paralizează opinia critică şi promovează idei riscante". Ca atare, Monnet ar fi reuşit, la 9 mai 1950, să-şi impună planul de federalizare a Europei, ascuns în spatele pretextelor economice şi pacifiste. În primul rînd, Jean Monnet nu a construit pe considerente federaliste, planul său fiind în realitate o aplicare restrînsă a teoriei economistului David Mitrany, care susţinea crearea unei unificări economice a statelor, la nivel mondial. Ideea era că unificarea unui segment economic va atrage, într-un proces de domino, unificarea unui alt sector, pînă cînd se va ajunge la un ansamblu economic deplin (Mitrany David, A Working Peace System, Quadragle Book, Chicago, 1966). Monnet nu a făcut decît să aplice această teorie la nivelul celor 6 state care au format prima comunitate europeană (aprilie 1951). Nu se poate vorbi de Monnet ca fiind federalist, odată ce planul său conferea un rol decisiv întîlnirilor interguvernamentale între diverse delegaţii naţionale, dublate de întîlniri bianuale între şefii statelor membre (actualul Consiliu European). Crearea unei Comisii independente de statele membre, care să cuprindă, pe baze colegiale, reprezentanţii partenerilor comunitari (Comisia Europeană) şi care să se ocupe cu unificarea industriilor, a însemnat actul de naştere a proiectului european, bazat pe o cu totul altă filozofie decît cea federală. Abordarea interguvernamentală s-a impus în mod natural celei federaliste, fapt deplîns de Altero Spinelli care a atacat, în realitate, viziunea neo-funcţionalistă a lui Jean Monnet. Spinelli, un federalist convins, este denunţat de aceiaşi analişti cu parfum provincial drept un veteran comunist italian. Ce păcat că europenii au botezat corpul principal al Parlamentului European de la Bruxelles "Altero Spinelli"!
UE nu este o creaţie a stîngii
Un alt loc comun al euroscepticilor este sugestia că modelul european a fost rodul unei viziuni stîngiste, confundîndu-se excelenţa europeană în materie de protecţie socială cu comunismul din Est! Ne aflăm în faţa unei duble ficţiuni, fiindcă modelul social-european a fost susţinut şi de creştin-democraţi. De pildă, Robert Schuman, Konrad Adenauer ("sînt german, dar în acelaşi timp sînt şi m-am simţit întotdeauna european", Mémoires, 1945-1953) sau Fernand Dehousse (politicianul belgian pledînd chiar pentru un federalism integral) rămîn cele mai cunoscute. Opinia că planul "federal" al lui Monnet ar fi fost ascuns majorităţii europenilor de chiar autorul său, în condiţiile în care toată lumea vorbea, analiza sau, pur şi simplu, bătea cîmpii despre federalizarea Europei, încă din 1920 (de exemplu, Codenhove-Kalergi Richard N, Pan-Europe, Knopf, New York, 1926) este o altă perspectivă falsă. Pe de altă parte, se pare că modelul european, bazat pe idei creştin-democrate şi socialiste, îi supără foarte tare pe euroscepticii est-europeni!
Opţiunile populare sînt respectate în Uniune
Proiectul european ar fi nedemocratic prin definiţie deoarece - susţin euroscepticii - indiferent de un eventual refuz al populaţiei, acelaşi referendum s-ar repeta pînă cînd s-ar obţine un răspuns pozitiv. Judecăţile maniheiste, punctele de vedere lipsite de orice nuanţe, judecata parohială cu iz de fundamentalism radical, aplicate unor zone care se pretează la dialog şi compromis, sînt parte a acestui rechizitoriu. Exemplul ţărilor scandinave este edificator. A fost Danemarca forţată să adere la UE? Da, susţin euroscepticii, neavînd habar despre ceea ce presupune spiritul unei democraţii nordice. În realitate, condiţiile aderării au respectat cu exactitate voinţa danezilor, anume păstrarea independenţei în patru domenii fundamentale: uniunea monetară (este păstrată moneda naţională, coroana), Danemarca nu va participa la viitoarea armată europeană, nici la cetăţenia unică şi nici nu va contribui la un corp de poliţie comun.
Cazul Norvegiei este şi mai elocvent pentru respectul opţiunii democratice a statelor europene. Deşi Guvernul norvegian a semnat de două ori tratate de aderare cu UE, la referendumurile naţionale s-a spus "Nu" şi aşa a rămas pînă astăzi. Apoi, Suedia a refuzat, tot prin referendum, adoptarea monedei euro şi nimeni din Uniune nu a interzis coroanele regelui Gustav. Deficitul de democraţie nu se localizează în această zonă, ci în modul de luare a deciziilor în Consiliul European, de către şefii de state, pe baza negocierilor cu uşile închise din comitetele Consiliului de miniştri (Moravcsik A., The Choice for Europe, Social Purpose and State Power from Messina to Maastricht, Ithaca/NY: Cornell University Press, 1998). Cea mai mare problemă în termenii de deficit democratic a Uniunii Europene este preeminenţa Consiliului asupra Comisiei şi Parlamentului European.
Joncţiunea cu musulmanii via Bulgaria şi România
Un alt segment al euroscepticismului est-european susţine că Uniunea Europeană ar avea o populaţie decimată de un indice de natalitate dezastruos (deşi statisticile realizate în statele scandinave, cele care ar fi tras în jos UE, arată o natalitate de 1,8-2%), ar fi compleşită de emigraţia arabo-africană pe care nu o mai poate opri sau refuza sau şi-ar trăi epuizarea biologică finală. Se condamnă aici valorile tolerante ale europenilor şi deschiderea lor spre alte culturi. Interesant de reţinut ar fi că România a semnat Tratatul de aderare la Uniunea Europeană şi datorită spiritului multicultural european. Dacă s-ar fi invocat europenitatea din prezent a majorităţii românilor, pesemne am fraterniza mai degrabă cu aşa-zisul bloc musulman (deşi nu se poate vorbi de aşa ceva, ţările arabe fiind, tradiţional, extrem de divizate) decît cu Uniunea Europeană.
De altfel, bavarezii lui Edmund Stoiber au observat contradicţia şi au devenit mai atenţi la joncţiunea cu mentalităţile vădit musulmane... din România şi Bulgaria, aşa încît vorbesc pe toate drumurile de necesitatea amînării sine die a aderării celor două ţări. Poate nemţii parlamentarului Elmar Brok - unul dintre cei mai pesimişti parlamentari creştini-democraţi - au dreptate: ce să căutăm noi în acest spaţiu, dacă tot îl considerăm muribund? Doar pentru arginţii Uniunii Europene? Ar fi o soluţie imorală. Dar dacă ne resping înseamnă că sînt mai puţini muribunzi? Inapetenţa faţă de abordarea multiculturală are o explicaţie simplă şi este extrem de vizibilă la Bruxelles: izolarea din vremea comunismului şi supravieţuirea într-o comunitate extrem de compactă, din punct de vedere etnic, a majorităţii românilor, duc uneori, în momentul pierderii acestui spaţiu de siguranţă plată, la comportamente de respingere a diversităţii culturale şi religioase neîntîlnite în locurile natale.
În realitate, nu musulmanii (problemele cele mai mari în Europa sînt create de marocani şi algerieni din cauza proastei educaţii sau a absenţei ei, nu pentru că sînt musulmani) ameninţă Europa (cum susţine Traian Ungureanu în articolul "Eurointifada", publicat în Cotidianul din 7 octombrie 2005), ci regresul economic produs şi de încremenirea în naţionalismul statelor membre. Recentele revolte de la Paris, propagate rapid în toate marile oraşe, au dezvăluit nu ciocnirea dintre civilizaţia musulmană şi cea occidentală, ci o neputinţă malignă de a rezolva problemele sociale ale maghrebianilor (şi ale somalezilor) care nu mai aparţin nici spaţiului valorilor tradiţional musulmane şi nici nu s-au integrat în civilizaţia europeană. Musulmanii, transformaţi de către unii analişti în călăii Occidentului, nu s-ar fi revoltat, dacă ar fi beneficiat, aşa cum se întîmplă în alte ţări (de exemplu în Belgia), de politici de integrare, reprezentare şi, mai ales, nediscriminare rasială. Nu rezolvăm nimic dacă musulmanii vor fi hărţuiţi de spiritul rasist şi transformaţi peste noapte în noii evrei ai manipulărilor contemporane.
Proiectul Jean Monnet
Ce se află în spatele euroscepticismului? Cornel Ban făcea (în Dilema veche, nr. 94, articolul "Estul la vremea zaverei") o observaţie care nu are nevoie de nici un comentariu: "azi, în fosta ŤEuropă răpită» a lui Kundera, de pe urma vehemenţei anti-UE se cîştigă capital politic şi prestigiu mediatic".
Un scurt apel la memorie poate demonta adevăratele legende propagate de curentul eurosceptic. Să ne reamintim cum arăta Europa sfîrşitului anilor '40 cînd Monnet îşi începea proiectul său de pacificare a continentului? Iată descrierea lui Wiston Churchill: Europa era o "grămadă de moloz, o capelă mortuară şi un pămînt duhnind pestilenţial a ură! (a rubble heap, a charnel hause, a breeding ground for pestilence and hate"). Nu aş zice că Europa de azi este în plină decadenţă, bîntuită de fantoma unui plan malefic ce a creat UE.