Aproape de departe. Sezonul de toamnă (I)

S-au deschis atît de multe expoziții la București în aceste ultime zile încît cer permisiunea de a mai fi lăsată o săptămînă pentru a le privi cum trebuie și pentru a porni aici o discuție. 

La Muzeul de Artă Contemporană sînt expoziții noi la fiecare etaj. Văzute din zbor, la vernisajul de joi seara, declar că apreciez abordarea curatorială a Ancăi Mihuleț, în punerea în scenă a „celor mai frumoase cărți” din acest an. Concursul național de design de carte a ajuns în 2016 la ediția a V-a, iar joi s-au dat premiile. Cum să faci dintr-o expoziție cu cărți finaliste ceva care să depășească granițele unei simple expuneri? Instalația Ralucăi Popa dă un răspuns, alături de mica selecție de cărți-obiect din colecția muzeului (ce mult mi-aș fi dorit să văd mult mai multe asemenea cărți), care amintește de un proiect artistic istoric: cARTe – o expoziție gîndită în 1990 de un grup de artiști și critici de artă; cărți-obiect realizate de artiști români, cu intenția de a comemora incendierea Bibliotecii Centrale Universitare în ultimele zile ale Revoluției. 

Bun, tot după o privire fugară: îmi doresc să depășim această „abordare a propriei colecții ca bază de date aleatorie” (expoziția Triaj de la parterul muzeului, coordonată de Irina Radu). Nu mai pot să văd lucrări din depozit așezate frumos, gata pentru selfie-uri și ironii. Dacă nu o numim expoziție, ci ea e instalația unui artist, e perfect legitimă. Altfel, are nevoie de etichete, istorici de artă, periodizare, context etc. Dacă o asumăm că „stație de triaj”, atunci mă aștept să primesc mănuși albe și să pot să parcurg lucrare cu lucrare, să mă uit după titluri, an și autor. Hai să le vedem pe simeze, Ceaușescu cu Ceaușescu sau Ceaușescu cu, să zicem, tot absolut aleatoriu, Horia Bernea. Pot sta alături? Face față arta oficială în culori pastelate sau explodează? Dar realismul socialist? Dar oare ce-mi mai spune Electrificarea lui Constantin Popovici? Dar acel cap enorm? (E oțelar? E miner? E totuși un muncitor sau ce e? Ah, e capul unui artist?!) Dar interioarele Ioanei Bătrânu? Marin Gherasim? Teodor Graur tricolor? Pentru noua generație, Revoluția din 1989 e mai departe ca oricînd. Pentru ceilalți, ea probabil că e încă prea aproape. Poate că problema e chiar muzeul. Atîta vreme cît stăm cu blestemul clădirii deasupra noastră, nu putem dezvolta distanța necesară față de toată această colecție amestecată.

Voi reveni. Cu detalii despre expozițiile de la MNAC. Majoritatea rămîn deschise pînă în martie anul viitor. Ceea ce nu înseamnă că nu ar trebui vizitate mai curînd.

Aștept cu nerăbdare să vizitez expoziția lui Mona Vătămanu și Florin Tudor de la Salonul de proiecte, cît și pe cea a regretatei Doina Simionescu de la Galeria Anca Poterașu.  

P.S. În fotografie: mesaj (compoziție banală, să nu ne apucăm de mari analize, probabil din două surse diferite) de pe un perete al MNAC, dinspre scara de serviciu. Îmi amintește de Trienala de la Paris din 2012, cînd Dan Perjovschi a desenat tocmai pe pereții aceștia, „de serviciu”, ai Palais de Tokyo, pe lîngă desenele și mesajele vizitatorilor.