„Apoi... apoi, ce noimă ar avea să-mi faceţi un număr aşa special?”

(Apărut în Dilema, nr. 463, 25 ianuarie 2002, la tema „D’ale Caragialelui”)

1. Ce anume din „lumea lui Caragiale” (personaje, vorbe, înţelesuri, comportamente) se regăseşte în societatea românească de azi?
 2. Dumneavoastră, personal, vă regăsiţi în „lumea lui Caragiale” (prin personaje, vorbe, înţelesuri, comportamente)?

Ioana BOT
Preambul: Caragiale este mult mai incomod de asumat, ca model şi lumea lui - ca o chintesenţă a lumii româneşti, decît Eminescu şi imaginarul său, poetic-naţional. Spunem că “sîntem ai lui Caragiale” cu zîmbet superior autoironic, dar şi cu un - arareori mărturisit - scrîşnet de neputinţă. De altminteri, poate că aici se originează diferenţa fundamentală dintre raportările noastre la cei doi “mari clasici”, în interiorul unui discurs identitar care se poate prea bine colora ideologic diferit de la o epocă la alta, dar care este nu mai puţin, întotdeauna, un construct cultural. Diferenţa constă în tipul de relaţie pe care “noi” (înţelegeţi, vă rog, “noi, românii”, adică, acest discurs la care contribuim fie şi numai lăsîndu-ne prizonieri ai prejudecăţilor sale fundamentale) îl stabilim cu fiecare din ei. Cel mai adesea sîntem dispuşi să acceptăm că “sîntem ca Eminescu” (chiar dacă prin intermediul răsucirii logice a lui “Eminescu reprezintă/ dă glas/ obiectivează/ întruchipează... etc. ceea ce e mai adevărat şi esenţial în sufletul românesc”), în vreme ce “sîntem ai lui Caragiale”. Nu cred că aceste două relaţii se pot concilia - dar nici nu cred că reducerea lor la un numitor comun ar fi de vreo trebuinţă. Cu Eminescu, aşadar, am fost educaţi - de mai bine de un veac - să avem o relaţie de identificare; cu Caragiale - una de afiliere, de supunere, de posesie. Cînd spunem (în zgomot de muzici şi recitări sărbătoreşti, ca şi în liniştea unei pagini de scriitură) “Eminescu este...”, cei care decidem asupra conţinutului predicativ al figurii poetului naţional sîntem noi; “subiectul tare” nu e el, poetul naţional, ci el e obiectul construit sau... “subiectul slab”. Ne simţim bine - reconfortaţi, întăriţi, elogiaţi, laureaţi - cu o asemenea figură identitară la oglindă. Cu totul altfel stau lucrurile pentru “Noi sîntem ai lui Caragiale” (simplific, veţi fi înţeles, din raţiuni demonstrative, o întreagă retorică reductibilă, în esenţă, la această propoziţie fundamentală). Deşi aflaţi în poziţie nominativă, “noi” sîntem obiectul posedat de un subiect tare (nenea Iancu): ne mărturism astfel slăbiciunea, dificil de acceptat, deloc reconfortantă. În această ordine a mecanismelor imaginarului nostru identitar, nu mă mir nici de preferinţa pentru Eminescu, nici de “problema ce-o avem” cu Caragiale, nici de încăpăţînarea cu care “ipoteza Vianu” - ideea, absolut splendidă, potrivit căreia cultura românească are două modele, cel eminescian şi cel caragialian, două talgere ale unei sublime balanţe - este trecută sub tăcere de constructorii de modele, de mituri, de figuri identitare. Relaţia “noastră” (popor, cultură, români, mă rog, în sfîrşit, să trăiască!...) cu Eminescu e mai uşor de purtat; cea cu Caragiale este de-a dreptul insuportabilă unora, dificilă - tuturora.

Pauză de respiraţie: după ani de interdicţie (cînd a piesei, cînd a reprezentării ei, cînd a montării aceleia anume), la începutul lui 1990 televiziunea română ne oferea, din nou, O scrisoare pierdută, în regia lui Liviu Ciulei. Mulţi am fost cei ce, desigur, ne-am bucurat atunci de acest semn al libertăţii regăsite. Unele din partidele istorice (nu-mi mai amintesc exact care, îmi cer scuze pentru vagul detaliilor... istorice), reînfiinţate (România era în campanie electorală), au găsit cu cale să protesteze la televiziune împotriva difuzării piesei, pe motiv că ar submina prestigiul primei noi campanii electorale libere de după căderea comunismului. Sînt sigură, iarăşi, că mulţi am fost cei ce ne-am îngrozit atunci de acest semn al prefacerilor pe care deceniile de dictatură le reuşiseră în noi toţi. Eu, personal, cred că atunci am început să mă trezesc din euforia libertăţii, realizînd cît de multe trebuie să se schimbe în fiinţele noastre aflate sub vremi. Uneori, mă trezesc întrebată (mai ales în Străinezia aflîndu-mă): “cînd ţi-ai dat seama (în 1990) că schimbarea societăţii româneşti va fi mult-mult mai dificilă decît căderea unei dictaturi?”. Şi încerc să explic că pentru mine inocenţa începuturilor s-a terminat cînd cu acel protest împotriva difuzării Scrisorii pierdute. Episod pe care, de-atunci încoace, l-am catalogat, fireşte, la capitolul atitudinii (tipic româneşti? sfînt-caragialiene?) lui “Să se revizuiască, primesc... etc.”.

În sfîrşit, două răspunsuri la întrebările Dilemei:

1. Da, cred că partea cea mai importantă a comportamentelor clasei politice româneşti de astăzi poate sta, încă, foarte bine sub semnul situaţiilor generice imaginate/sancţionate de Caragiale acum mai bine de un secol. Nu fac un inventar al lor, ar fi iremediabil incomplet. Axele principale de dezvoltare ale respectivelor comportamente şi atitudini rămîn corupţia, falsul (patriotism, competenţă, ...falsul în acte pur şi simplu), clientelismul, marea pălăvrăgeală, incompetenţa, inconsistenţa. Soluţiile eminesciene la această stare de fapt (“Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni...”) se dovedesc în continuare inaplicabile.

2. Caragiale în mine? La mine? Din cauza particularităţilor fundamentale ale relaţiei noastre cu Caragiale (v. Preambulul acestor răspunsuri), cred că e o autoanaliză foarte greu de realizat. Nici unul din eroii lui nenea Iancu nu îşi vedea - deci, nici nu îşi putea, eventual, sancţiona - “caragialianismele” (cumplit cuvînt). De ce am putea noi, astăzi? Mă refugiez, în schimb, recunosc, foarte des, în frazele memorabile ale lui Caragiale pentru a mă rosti mai uşor - cu spaime, cu indecizii, cu sentimentalisme de moment (“Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost/ De-mi plec la el urechea şi rîd de cîte-ascult/ Ca de dureri streine?...” - Caragiale, fireşte!). De la “eu cu cine votez?”-ul ciclic, la “pupatul cu muci” cînd soarta amicului mă înduioşează mai mult decît cuţitul pe care îl simt înfigîndu-mi-se în spate, de la “simţ enorm şi văz monstruos” (care, la mine, se rosteşte într-un “Grand Hotel Depresia Română”), la “Zoe, fii bărbată!” (grea misie, misia de... femeie, nu-i aşa?), Caragiale e prezent nu pentru a-mi anula absurdul cotidian (ridicîndu-l, eventual, la rang de parabolă), ci pentru a mă ajuta să îl trăiesc, mai departe, ca pe o “dilemă” din care nu pot - nu putem - ieşi. Am zis.

Geneva, 14 ianuarie 2002

Adrian MIHALACHE
1. Autoritatea, Banul şi Ideologia. În perioadele de mobilitate socială înfloresc afacerile cu materiale de construcţii. Jupîn Dumitrache şi contemporana lui, Scarlett O'Hara, făceau comerţ cu cherestea, în timp ce întreprinzătorii de azi se orientează către termopan. Şi unii, şi alţii, trebuie să menţină relaţii bune cu autoritatea. În acest scop, Scarlett se bazează pe Rhett, Jupîn Dumitrache pe Ipingescu, ca şi, acum, Vîntu pe Timofte. În Pe aripile vîntului, intelectualul Ashley, cu veleităţi de analist, participant la reuniuni politice, face figură precară, de marginalizat. În schimb, la Caragiale, ideologul Rică Venturiano, promotorul “sufragiului universale”, este citit “cu creionul în mînă” de reprezentanţii Banului şi Puterii. Atitudinea “respectabililor” faţă de intelectual este ambiguă: îl dispreţuiesc ca tip social - un “coate-goale”, un “scîrţa-scîrţa pe hîrtie” - îl admiră însă ca emiţător invizibil de discursuri. Revista Vocea patriotului naţionale, la care Venturiano colaborează, nu trimite, în pofida numelui, la România Mare ci, prin stilul neologistic şi racordarea europeană explicită, mai curînd la 22. Jupîn Dumitrache şi comisarul Ipingescu încearcă să-i pătrundă “scrisul adînc”, apoi caută să-l cîştige pe nonconformistul autor în favoarea bunelor şi vechilor principii ale respectului pentru ordine şi pentru proprietate. De la lectura iniţială la împăcarea finală, O noapte furtunoasă descrie constituirea alianţei dintre clasa mijlocie, autoritate şi intelectualitate, proces aflat în desfăşurare şi acum. Ceea ce-i uneşte, dincolo de prejudecăţile de clasă şi de neînţelegerile semantice, este lupta împotriva corupţiei, căci toţi sînt de acord asupra unei reguli fundamentale: “cine mănîncă poporul, să meargă la cremenal!”.

Jos subvenţionarea culturii! Nu se pot reclama de la Caragiale aceia dintre noi care pretind statului, în numele păstrării identităţii naţionale, să susţină cultura şi nu s-o lase pradă privatizării şi vicisitudinilor aferente. În repetate rînduri, nu fără oarecare cinism, Caragiale afirmă că o cultură sănătoasă este neapărat una nesubvenţionată. Iată cîteva citate în acest sens, culese din volumul antologic I. L. Caragiale, Despre lume, artă şi neamul românesc, alcătuit de Dan C. Mihăilescu. “Teatrul, care a renunţat la sprijinul său natural, adică la dragostea publicului, plăteşte scump galantonia oficială: cu cît îl părăseşte publicul, cu atîta aleargă la ajutorul ministerului; cu cît îl ajută ministerul, cu atîta-l părăseşte publicul” (op. cit., pag. 118). Publicarea pe baza fondurilor obţinute de autor, curentă azi, nu este decît o vană deşertăciune: “Cu ce cheltuială, puţin importă, fie din avere proprie, fie de la părinţi, de la amici, din pomană, se găsesc totdeauna destui gologani ca orice e scris pe hîrtie cu mîna astă-seară să fie a doua zi dimineaţa chiar tipărit, spre vecinică păstrare” (pag. 116). Bazată pe subvenţii, literatura rămîne insensibilă la realităţile sociale. “Cine ar putea crede că din grava noastră societate, compusă în marea ei parte de oameni de tot soiul de afaceri, spirite pozitive şi sănătoase, n-are să răsară decît florile palide ale livido-cloroticei noastre poezii?” În societatea noastră dinamică, în care lupii tineri îşi arată colţii şi ne suflă cald în ceafă, literatura se cantonează în deziluzie şi teatrul în ritual.

2. Dacă, din opera lui Caragiale, mi-aş alege o deviză, aceasta ar fi: “Numai cu condiţiune d-a fi şi cetăţian cineva un bun pompiar este, şi viceversa”. Încerc deseori să mă scrutez, în speranţa că voi găsi în mine atît “pompiarul”, cît şi “cetăţianul”. Caragiale bate departe: un “bun pompiar” este profesionistul competent şi performant, imbatabil în propria specialitate, în timp ce “bunul cetăţian” ştie să iasă din limitele domeniului său, pentru a se vedea din afară, situîndu-se în context. Ca “pompiar”, sînt în stare să rezolv problemele puse de alţii, în calitate de “cetăţian”, formulez eu însumi probleme. “Pompiarul” deţine cunoştinţe şi abilităţi, “cetăţianul” are viziunea limitelor acestora. “Pompiarul” are ştiinţa, “cetăţianul”, con-ştiinţa. Caragiale se întîlneşte cu Rabelais: ştiinţa fără conştiinţă nu este decît ruina sufletului. Amîndoi o spun însă cum grano salis, sesizînd ridicolul la care se expun cei care se comportă inadecvat, fiind cetăţeni lucizi şi analitici cînd ar trebui să stingă focul şi “pompiari” plini de elan, inundînd inutil spaţiul public, atunci cînd nu li se cere decît părerea. Evident, totul e valabil şi “viceversa”.

Dan C. MIHĂILESCU
1. Mă repet, n-am cum să nu mă repet: în materie de preferinţe fundamentale, schimbările sînt o aberaţie. Continuu, deci, să cred în absoluta, eterna actualitate a ceea ce va să zică fizica şi metafizica exercitării puterii în Scrisoarea pierdută. Şi în etanşa ei seriozitate. Nu e nici o glumă şi nimic de rîs în chestia cu “enteresul şi iar enteresul”, iar o societate fără moral şi fără prinţipuri va să zică, pur şi simplu, că nu le are. Ceea ce, oricum am lua-o, rămîne o jale. Nu e nimic de mirare, dar nici de jubilat, în realitatea unui poliţai care, faţă de autoritatea politică, se defineşte în ecuaţia “Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi papă-i tot, că sătulul nu crede la ăl flămînd”. Şi pentru care tot ce ţine de procesul democratic e moft: “curat violare de domiţil', da' umflaţi-l” este, se pare, o lege a poliţiei de pretutindeni, indiferent de globalizare ş.a.m.d. Şi ce este inactual în convingerea general împărtăşită cum că “de la partidul întreg se trage binele ţării şi de la binele ţării binele nostru”, ori în sacra vorbă a prefectului către poliţai: “mie-mi place să mă servească funcţionarul cu tragere de inimă. Cînd e om de credinţă” - poate să numere steagurile şi din zece-n zece?

În fine, e ceva mai rotund-definitor pentru eterna şi fascinanta Românie, respectiv pentru fărădelegea ca legitate, decît finalul apoteotic al deriziunii generale din Scrisoarea pierdută: “Să mă ierţi şi să mă iubeşti, pentru că toţi ne iubim ţara, toţi sîntem români...! Mai mult sau mai puţin oneşti!”?

Profund actuală este situaţia din Conu Leonida, care este o Românie în mic, şi efigia cuplului hilar-normal ca înduioşătoare tandreţe a... inutilităţii sociale.

Astfel încît, dacă actualitatea lui Mitică s-a terminat de mult, dacă epoca berăriilor şi a lumii din Repaus dominical a apus ireversibil, iar nouă poate că numai mijloacele commediei dell'arte ne mai stîrnesc hohote de rîs, restul e beton, verde, în marş neabătut în viitor.

2. Da, din creştet (prea iute, nu face pentru un prefect) pînă-n tălpi, adică din Lipscani pînă la Lăptărie, de pe maidanul lui Bursuc la casele Butculescu, de la icrele tescuite prima, la Mateescu în Sinaia şi la Casina lui Goldiş, Goga & Co., mă rog frumos la dumneavoastră.

el mai mult mă recunosc în corespondenţa berlineză, în acel răsfăţ de haz (trist) de necaz. Minus angajarea takistă, care i-a “cam belit obrazul” lui Gherea, Caragiale la Berlin este, într-un fel, imaginea ideală a scriitorului român. Dincolo, deci, de cele multe şi mărunte, mă recunosc în jubilaţia de-a privi de la Dresda şi Berlin prostologhia dîmboviţeană. Repet, asta pare a fi poziţiunea ideală pentru intelectualul român, cel puţin pentru o felie groasă din viaţă. De altfel, e semnificativ că trei dintre cei mai importanţi exegeţi ai operei caragialiene din ultimele decenii - Florin Manolescu, Mircea Iorgulescu, Ion Vartic - trăiesc de ani buni la Heidelberg, Paris, respectiv într-un exil clujean preocupat de Kafka, Cioran, Petru Dumitriu şi Kakania...


Virgil Ştefan NIŢULESCU
1. Tot aşa cum, în anii copilăriei, mă miram cum de ştia Caragiale că reclamaţiile se depun la “Comitetul Central” - după spusa lui Farfuridi -, în primii ani post-decembrişti ascultam, în sute de variante, patrioticul discurs al lui Caţavencu, cel căruia nu îi păsa de “Europa dumitale”, ci doar de “România mea”. Şi de unde ştia Caragiale că “Europa stă cu ochii aţintiţi asupra noastră”, chiar şi cu un veac mai tîrziu decît vremea la care el scria?

Privind societatea românească de la 2002, am senzaţia că naţiunea din care fac parte a reuşit ca, din nenumăraţi Farfurizi şi Caţavenci, să promoveze numai de-alde Dandanache. Poate că, obişnuit să remarc, mai degrabă, ceea ce nu-mi place - şi să consider că binele, frumosul şi adevărul sînt întruchipări ale firescului, ce nici nu trebuie să ne mai mire - am senzaţia că sita secolului trecut a păstrat doar partea neplăcută a “lumii lui Caragiale” (deci, nu vorbim nici despre articolele politice şi nici despre Năpasta sau O făclie de Paşti, ci despre comedii, momente şi schiţe). Parcă bonomia şi boemia lui Mitică au dispărut şi au rămas numai mitocănia groasă şi ticăloşia pură. Şi nici măcar nu ne mai face plăcere să mergem, de 10 Mai (pe care, iată, nu-l mai avem), la “bulivar, birjar!”. Greşesc?

2. Dacă este vreun scriitor român ale cărui vorbe îmi vin cel mai des în minte, observîndu-i pe alţii sau gîndindu-mă la mine, apoi acela este Caragiale. Nu vreunul dintre poeţi (Eminescu, Blaga, Arghezi, Barbu) sau romancieri (Rebreanu, Petrescu) şi nici măcar dintre alţi dramaturgi (Sebastian, Sorescu) - deci, nu cred că este vorba doar despre specificul limbajului caragialian. Oricum ar fi, n-aş fi putut, tocmai eu, să evit “lumea lui Caragiale”. În fond, şi eu sînt român!
 

Liviu ORNEA
1. Care “lume a lui Caragiale”? Aceea în care prietenii se bîrfesc şi se pălmuiesc, adversarii politici se pupă şi se înjură alternativ pentru că toţi sînt români, poliţaiul numără de zece ori un steag, Guvidi e dezolat de moartea nevesti-si, român se pronunţă cu mulţi r şi orice om normal suspină după o dictatură? Sau aceea în care Leiba Zibal arde la foc mic mîna lui Gheorghe, iar părintele Niţă îşi ucide copiii incestuoşi fără voie? Pe prima o văd la tot pasul, pînă la saturaţie. Pe a doua, nu. Între ele, dătătoare de speranţă, zăresc uneori lumea lui Cănuţă.

2. Din păcate, cu toate eforturile mele de a zîmbi senin şi dilematic, cel mai adesea “simţ enorm şi văz monstruos”, de nu chiar “îi urăsc, mă, îi urăsc”.


Monica SPIRIDON

1. În cultura română, Caragiale este - ca şi Eminescu - arhitectul unui proiect peren şi ambiţios al identităţii noastre, ilustrînd modul în care existăm, acţionăm şi ne percepem pe noi, pe ceilalţi, ca şi universul în care trăim. În mod doar aparent paradoxal, numai proiectul eminescian - de care nu e locul să mă ocup aici - nu şi cel al lui Ion Luca Caragiale, a fost perceput ab initio ca exponenţial, lăsîndu-ne să vedem ca într-o oglindă ce am fost, ce sîntem, ce vom fi. Universul proiectat de Caragiale a fost de regulă subevaluat, ca o configuraţie mai mult sau mai puţin supusă uzurii temporale. În această privinţă, E. Lovinescu s-a înşelat, pe cît de grav tot pe atît de semnificativ.

În realitate, macheta lumii noastre elaborată de Caragiale a fost de la bun început la fel de pertinentă şi a avut aceeaşi vocaţie revelatoare ca aceea eminesciană - dacă nu cumva avantajul a fost de partea celui dintîi. Dacă vrem o singură dovadă, grila lui Caragiale mai funcţionează şi azi drept cod uzual eficient, pentru interpretarea şi evaluarea societăţii româneşti din mileniul al treilea.

Eminescu s-a interesat de arhetipal şi de anistoric. Caragiale ne-a pus la dispoziţie, cu uneltele literaturii, rezultatele uneia dintre cele mai inspirate şi mai exacte radiografii de mentalitate colectivă pe durata istorică medie, pe care le ştiu. (El n-a operat nici pe durata scurtă, prin excelenţă efemeră, cum pare a fi crezut Lovinescu, nici nu s-a situat în cea eternă, deci practic imuabilă, cum a procedat Eminescu.)

Prozatorul i-a surprins pe români într-o lipsă cronică de priză la contextul geopolitic, istoric, cultural şi le-a inventariat cu un instinct sigur reacţiile inadecvate sau carente faţă de el. Lectura abundentei sale producţii de presă, în paralel cu mult mai prestigioasa ficţiune sau dramaturgie, confirmă ipoteza proiectului de care vorbeam şi a raţiunilor sale, dezvăluindu-i perspicacitatea şi metoda.

Punctînd doar pe sărite şi absolut la întîmplare, el a fost atent la fenomenologia fascinantă generată de oscilaţiile noastre afective, morale, politice, comportamentale, estetice ş.a.m.d. între Apus şi Răsărit, între Nord şi Sud sau de reacţia supradimensionată faţă de spectaculoasele modele ale modernizării à la française, contemporane totuşi cu solidele înnoiri civilizatoare aduse pe dedesubt de spiritul german (cel chesaro-crăiesc, dar mai ales cel aclimatizat în ţară de dinastia de Hohenzollern). Mutatis mutandis, reacţionăm şi acum, în exact aceleaşi privinţe, conform reperelor esenţiale identificate de Caragiale, numai jargonul e altul (euroatlantic, integrare, implementare, spaţiul Schengen, balcanismul, liminalitatea, multiculturalismul etc.).

Pe scurt, Caragiale a surprins cu un fler remarcabil modul nostru particular de REACŢIE faţă de exterior şi de alteritate: imitaţia prin modelare. E stupefiant, repet, că exact Lovinescu n-a observat interesul fin al lui Caragiale pentru simularea care aduce - lent, întortocheat, cu progrese şi reculuri, dar mai ales cu costurile inevitabile de ridicol - stimularea.

2. Vrînd, nevrînd, din raţiunile enumerate succint mai sus, eu pur şi simplu mă aflu în lumea lui Caragiale. Cum mă simt în această lume e cu totul altceva.

Aflîndu-mă de facto în interiorul ei, îl folosesc adeseori pe Caragiale drept busolă. Ea funcţionează fără greş în incredibil de multe domenii şi la cele mai diverse nivele (de la mobilitatea socială la viaţa de familie, de la criteriile de autoidentificare a grupurilor mari şi foarte mari la cele ale coteriilor sau ale clopotniţelor de tot felul şi enumerarea ar putea continua mult timp).

Una dintre probele care atestă funcţionalitatea perenă a operei sale e faptul indubitabil că (spre deosebire de Eminescu - scriitor care nu a avut nici un urmaş, ci doar epigoni) Caragiale a avut o posteritate activă şi fecundă, care a reacţionat creator faţă de el. Mă tem că tema aceasta e extrem de vastă şi de incitantă, deci o las în suspensie.

În încheiere aş mai adăuga ceva, care mă tem că va supăra pe unul sau pe altul. Există personaje ale vieţii culturale de azi care au început a imita în scris sau în viaţă - iniţial cu ghilimele implicite, ironic şi distant, apoi sub forma unei băşcălii colocviale tot mai afectuoase - personajele din lumea lui Caragiale, limbajul lor, reacţiile lor stereotipe etc. Aşa cum se întîmplă într-o faimoasă piesă a lui Montherlant, finalmente unora masca li s-a lipit inevitabil pe faţă. Ca orice surogat sau repetiţie carnavalizată, ei se califică doar pentru zeflemeaua sarcastică sau pentru hohotul de rîs sănătos.


Sever VOINESCU
1. Subiectul “actualitatea lui Caragiale” mă alarmează într-un anumit sens. Să spui despre Caragiale că este actual, a devenit o platitudine; toată lumea spune de o sută de ani acelaşi lucru. Datorită repetării necontenite şi a evidenţei copleşitoare a adevărului pe care îl enunţă, formula “Caragiale este actual” a început să fie ocolită de cei mai mulţi dintre intelectuali. E drept, truismele nu plac urechilor fine, dar nu e mai puţin adevărat că trebuie repetate adesea, mai ales într-un moment ca acesta în care ...

În alt sens, privesc cu detaşare alarmismul tinerilor “europeni”, consumatori de burse fine, care văd în “lumea lui Caragiale” o piedică istorică în europenizarea României şi mai că leşină cînd descoperă cîte un detaliu caragialian în portretul vesel-trist al românului. Lasă să leşine!

În rest, sînt liniştit: Caragiale există, e viu, trăieşte. Atîta vreme cît vor exista fumul grătarului de mititei şi berea rece, la Grădină, Zoe şi Tipătescu, scrisori de recomandare care te fac praf, prieteni care “te apără” pînă spre ziuă, la Cosman, clopote care se trag de frînghie, Coriolan Drăgănescu, guvernul şi opoziţia, presa independentă şi, peste toate, atîta vreme cît nenea Anghelache va continua să moară fără să răspunză la întrebarea esenţială, Caragiale va exista. Nu voi să fiu patetic, dar noi toţi ştim că eternitatea României este garanţia eternităţii lui Caragiale.

2. Mai apropiat decît “lumea lui Caragiale”, îmi este scriitorul însuşi. Caragiale nu este doar o tuşă esenţială a profilului meu cultural, o lectură care a lăsat urme adînci în mintea mea, ci un fel de a vedea lumea şi, mai mult, un fel de a fi în lume. Practic o Weltanschauung caragialiană, şi asta nu poate fi fără urmări în comportamentul meu. “Simt enorm şi văz monstruos”, scria undeva Paul Zarifopol, nu e numai o estetică, ci o ontologie. Scriitorul îmi este un model (după gustul meu, nimeni în literatura noastră nu a scris mai bine decît Caragiale) şi lumea lui mă fascinează cu puterea cu care realitatea fascinează un îndrăgostit de viaţă. Nu ştiu bine dacă caragialismul meu s-a născut pentru că am citit Caragiale cu amor nestins de cînd mă ştiu sau pentru că era acolo, în gena mea, aşteptînd doar cărţile. În orice caz, sînt atît de influenţat de Caragiale, încît m-am născut la Ploieşti.