Anul Zero. 1945 – dialog cu istoricul Ian Buruma

Dilema veche vă prezintă un fragment din volumul Anul Zero. 1945, o istorie de Ian Buruma, publicat la Editura Humanitas. Duminică, 17 martie, la ora 17, în librăria Humanitas de la Cișmigiu va avea loc la o întîlnire specială cu autorul – istoricul și eseistul anglo-olandez Ian Buruma, considerat unul dintre cei mai importanți intelectuali europeni contemporani.

Dialogul cu Cătălin Ștefănescu se va opri atît asupra celor două cărți ale sale publicate pînă acum în limba română, cît și asupra pasiunii pentru cinematografie. Festivalul One World România va include o selecție de film documentar realizată de Ian Buruma care va participa, între 16 și 22 martie, la o serie de proiecții și dezbateri.

Cărțile lui Ian Buruma, Anul Zero. 1945, o istorie și cea scrisă împreună cu Avishai Margalit, Occidentalismul. Războiul împotriva Occidentului. O scurtă istorie a urii față de Vest, vorbesc despre fracturi societale din care o revenire pare aproape imposibilă și despre efectele care apar atunci cînd relațiile de putere și influență se modifică dramatic. O atenție deosebită este acordată impactului asupra vieților indivizilor, acolo unde proiecțiile culturale se pot transforma de multe ori în prejudecăți, ură, intoleranță sau, alteori, în proiecte gîndite să împiedice repetarea catastrofei.

A pleca de la zero înseamnă a lua totul de la capăt. Dar oare poţi să iei totul de la capăt după un război care a schimonosit planeta? Poţi să ceri doar dreptate, nu şi răzbunare? Poţi să ierţi? Poţi să ieşi teafăr din cel mai negru coşmar? Sînt cîteva dintre întrebările pe care şi le pune Ian Buruma în Anul Zero. 1945, o istorie, o carte fundamentală pentru înţelegerea a ceea ce s-a întîmplat cu adevărat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.

***

Cele patru capodopere ale documentarului mondial pe care Ian Buruma le va prezenta publicului în festivalul One World România sînt: Terminus (1961), de John Schlesinger, Durerea și mila (1969), de Marcel Ophüls, Vîrtejul: cronica unei familii (1997), de Péter Forgács și Ultimul dintre nedrepți (2013), de Claude Lanzmann.

Selecția realizată de Ian Buruma este cît se poate de concludentă pentru preocupările sale. Alegerea scurtmetrajului Terminus, al celebrului cineast britanic John Schlesinger, reflectă preocuparea sa pentru cinema și afinitățile - unele de natură familială, Schlesinger fiind unchiul său - cu acest mediu. Buruma a studiat cinematografia japoneză la Tokio, a scris eseuri și articole despre filme pentru cele mai prestigioase publicații ale lumii, unele dintre ele cuprinse în excelentul său volum apărut în 2014, Teatrul cruzimii: artă, film și umbrele războiului.

Cea de-a 12-a ediție a Festivalului One World Romania are loc între 15 și 24 martie, în șase spații din centrul Bucureștiului. Mai multe informații despre evenimentele One World România la care va participa Ian Buruma și despre filmele selectate pot fi consultate aici.

***

Fragment din capitolul O singură lume

Întrebarea principală, la care au lucrat pe toată durata războiului birocraţi, planificatori, diplomaţi şi lideri Aliaţi, a fost cum se putea transforma alianţa din timpul războiului într-un ordin al păcii postbelic stabil. Cum se putea evita încă o prăbuşire economică globală. Cum puteau fi împiedicaţi Hitlerii viitorului să înceapă un nou război mondial. Şi cum se puteau face toate acestea fără să fie deranjaţi conservatorii americani, care nu aveau reţineri să eticheteze astfel de eforturi internaţionale drept maşinaţiunile întunecate ale „comuniştilor“. Oricum avea să arate pînă la urmă noua organizaţie mondială (Churchill o considera în continuare o adunare a „popoarelor anglofone“, Stalin – a popoarelor „iubitoare de pace“, iar Roosevelt o vedea drept o coaliţie armonioasă a Marilor Puteri), trebuia să beneficieze de o influenţă reală. Fiindcă tocmai asta îi lipsise vechii Ligi a Naţiunilor. Noua ONU avea să aibă nevoie de capacitatea de a impune pacea, cu forţa dacă era cazul. Pentru punerea în practică în mod eficace a unei asemenea autorităţi, marile puteri trebuiau să aibă relaţii amiabile, de unde şi conferinţele de la Moscova, Teheran şi Ialta, unde Churchill, Roosevelt şi Stalin au dezbătut vehement ordinea postbelică, uneori pe dosul cîte unui plic, făcîndu-şi mişcările de parcă lumea ar fi fost o tablă de şah enormă, în care polonezii, grecii şi alte popoare erau împinse de colo-colo ca nişte pioni.

În acest timp, în S.U.A. se creau noi organisme internaţionale care să se ocupe de ajutoarele umanitare şi lipsa alimentelor din ţările distruse de război. În 1943 s-a înfiinţat Administraţia Naţiunilor Unite pentru Ajutorare şi Reabilitare (UNRRA), organizaţie pe care lui Churchill i-a fost greu s-o ia în serios la început. Odată a fost auzit cîntînd, tot în baie, „UNRRA! UNRRA! UNRRA!“, de parcă ar fi fost un refren de vodevil. După război, republicanii americani au acuzat UNRRA, cum era de aşteptat, că a tratat comunismul cu mînuşi. Exista şi un motiv: cum se considera că guvernele Europei Occidentale sînt în stare să se ocupe de problemele proprii, mare parte din eforturile de ajutorare s-au îndreptat către ţările est-europene şi republicile sovietice, unde prada a ajuns, de obicei, la favoriţii politicii. UNRRA era de multe ori o organizaţie haotică, mai ales în primele stadii, dar în lipsa ei ar fi pierit mult mai mulţi oameni în condiţii groaznice.

Cînd Armata Roşie a lui Stalin îi gonea din urmă pe germanii epuizaţi pe cîmpiile îngheţate ale Ucrainei, iar Aliaţii din vest îşi asiguraseră capete de pod în Normandia, Marile Puteri aveau deja o idee generală despre cum avea să arate viitoarea Organizaţie a Naţiunilor Unite. Avea să aibă o Adunare Generală şi un Consiliu de Securitate controlat chiar de Marile Puteri. Cooperarea economică în scopul înfrîngerii Germaniei (legea Lend-Lease şi aşa mai departe) a asigurat baza unui sistem monetar mondial, cu reguli internaţionale care să limiteze excesele naţionalismului economic şi formele dăunătoare de speculă. Mai avea să existe şi o Curte Internaţională de Justiţie.

Sistemul monetar a fost înfiinţat în 1944, la Bretton Woods, un hotel de pe lîngă staţiunea de schi din New Hampshire. Întîlnirea, pe numele ei oficial Conferinţa Monetară şi Financiară a Naţiunilor Unite, s-a ţinut la Bretton Woods din două motive: senatorul de New Hampshire din comitetul bancar şi monetar al Congresului american era republican, se împotrivea reglementărilor monetare şi trebuia convins, iar hotelul accepta clienţi evrei, ceea ce nu era întotdeauna adevărat în astfel de locuri din zona rurală. Nu se făcea să fie trimis înapoi de la uşă, printre alţii, secretarul Trezoreriei, Henry Morgenthau.

În noiembrie 1944, Roosevelt şi-a obţinut al patrulea mandat ca preşedinte al Statelor Unite. Faptul că era deja angajat în direcţia înfiinţări după război a unei Organizaţii a Naţiunilor Unite era evident din declaraţiile făcute în campanie. Din perspectiva lui, lumea avea nevoie de un New Deal global, iar Organizaţiei trebuia să i se dea puterea de a asigura pacea mondială. Cum spunea el însuşi pe atunci: „Pentru mintea mea simplă este clar că, dacă e ca organizaţia mondială să fie reală, reprezentanţii americani trebuie împuterniciţi dinainte, de poporul însuşi, prin mijloace constituţionale şi prin intermediul reprezentanţilor săi din Congres, cu autoritatea de a acţiona.“[i] Vocile care-l asociau pe Roosevelt, împreună cu idealurile lui, cu „comunismul“ nu tăcuseră, dar de-acum majoritatea cetăţenilor americani păreau să fie de acord cu el.

Chiar înainte să fie ales preşedinte pentru a patra oară, mai avusese loc o conferinţă pe tema ONU, ţinută discret la Dumbarton Oaks, un domeniu luxos din Georgetown, Washington, D.C. În timpul războiului, cele care deciseseră politicile Aliaţilor fuseseră Statele Unite, Marea Britanie şi Uniunea Sovietică, Cei Trei Mari. De data aceasta a fost invitată să participe o a patra, China. Se spera că Cei Patru Mari aveau să vegheze împreună asupra lumii postbelice, deşi puţini credeau că China îşi va putea îndeplini artibuţiile. Nici Churchill, nici Stalin nu aveau prea mult respect faţă de regimul lui Chiang Kai-shek, dar americanii doreau foarte mult să-i prezinte onoruri generalissimului.  (Mai tîrziu, la San Francisco, Cei Patru Mari au devenit Cei Cinci Mari, fiindcă şi Franţa avea nevoie urgentă să-şi spele obrazul.)

Dar la Dumbarton Oaks s-au manifestat în continuare dezacorduri cu privire la forma anume a Naţiunilor Unite. Care ţări puteau fi membre? Misiunea ONU trebuia limitată la securitate (poziţia U.R.S.S.) sau să includă şi atribuţii economice şi sociale, după cum doreau (şi au obţinut) S.U.A.? Să existe sau nu o forţă aeriană internaţională? Cine avea să asigure trupele ONU? Să aibă orice membru drept de veto asupra acţiunilor ONU, ca în Liga Naţiunilor, sau doar Marile Puteri? Ce anume se putea supune la veto – doar acţiunile, sau şi anchetele şi subiectele de discuţie? S-a ajuns la compromisuri, iar unele întrebări importante (ca dreptul de veto) au fost lăsate nerezolvate. În principiu, calitatea de membru avea să fie deschisă tuturor „ţărilor iubitoare de pace“, expresie care plăcea laturii sentimentale a americanilor, dar avea un sens ceva mai specific pentru Stalin, care avea obiceiul să-i acuze pe criticii Uniunii Sovietice că sînt duşmani ai păcii. Finlanda, de exemplu, care sfidase Armata Roşie în 1940, era inamică a păcii.

Totul era pregătit pentru San Francisco, unde, la 27 aprilie 1945, lumea iubitoare de pace avea să se unească, iar ONU avea să devină, dintr-o alianţă pe timp de război, o „organizaţie democratică a lumii“, cum îi plăcea lui Roosevelt să spună.[ii]

Din nefericire, preşedintele american, deja grav bolnav şi într-o stare fatală de epuizare după conferinţa de la Ialta, unde, în ciuda grandorii vechiului palat de vară al ţarului, condiţiile nu erau confortabile (printre cele mai supărătoare erau ploşniţele), a murit pe 12 aprilie. Dar noul preşedinte, Harry S. Truman, a împins aşteptările privitoare la o ordine mondială democratică chiar mai sus decît predecesorul său. În iunie, cu ocazia primirii unei diplome onorifice de la Universitatea Kansas City, la scurtă vreme înainte să-şi  pună semnătura pe Carta ONU, Truman declara, într-o răbufnire de optimism tipic yankeu: „Naţiunile se vor înţelege într-o republică mondială la fel de uşor cum ne înţelegem noi, în republica Statelor Unite.“[iii]

[i] Dan Plesch, America, Hitler, and the UN: How the Allies Won World War II and Forged a Peace (Londra: I. B. Tauris, 2011), 170.

[ii] Cuvintele lui Roosevelt sînt citate în Mazower, Governing the World, 209.

[iii] „Remarks Upon Receiving an Honorary Degree from the University of Kansas City“, 28 iunie 1945, trumanlibrary.org/publicpapers/viewpapers.php?pid=75.