Anii noştri second hand
Unul dintre romanele lui Cătălin Mihuleac (America de peste pogrom, Cartea Românească, 2014) e bazat pe o alambicată corespondenţă între România de azi şi cea a anului 1941. Personajul principal, dezgolit, gol, golit atunci, în teribilele evenimente care i-au ucis familia, se întoarce azi şi îi îmbracă pe urmaşii prigonitorilor săi în haine second hand, aduse de peste ocean, din America. Un „business” înfloritor pentru toţi cei din lanţ: pentru americani, căci au o deducere de taxe de 500 de dolari dacă donează, pentru patronii firmei, care intră suplimentar în combinaţie cu programele de reabilitare socială de sute de mii de dolari din State, pentru clienţii din România, care au şansa de a se îmbrăca mai bine şi mai ieftin. Dar amploarea afacerii cu haine second hand, semnalată livresc în cartea lui Mihuleac, are un corespondent deplin în realitatea de pe stradă, dacă ar fi să o verificăm.
Poate că băncile sau farmaciile iau ochii la o primă impresie; poate că şi casele de pariuri au devenit recent mai numeroase. Dar pe lîngă ele, extrem de reziliente pe poziţiile cîştigate, sînt magazinele de haine second hand. Cîte o bancă a mai dispărut din peisaj, cîte o farmacie s-a mai relocat. Dar magazinul second hand a rămas, cu anunţurile sale permanente, scrise de mînă: „Am primit marfă nouă”. Sînt urmaşele legale ale „ajutoarelor” anilor ‘90, cu acte în regulă pentru a funcţiona pe noua piaţă comercială românească. Cătălin Mihuleac scrie că afacerea e globală; donaţiile americanilor pleacă în Africa, Asia, America Latină, japonezii vor mai ales obiecte vintage, iar olandezii – discuri vechi de vinil şi blugi Levi’s. Condiţia pusă de autorităţile române este fumigarea mărfii, procedură apărută probabil după ce Guvernul Năstase încercase, invocînd motive de igienă, să stăvilească răspîndirea „SH-urilor”. Tentativa guvernamentală de atunci, de la începutul anilor 2000, a eşuat, încălţămintea şi lenjeria, ajunse temporar pe lista neagră a sortimentelor de acest soi, reintrînd aproape imediat în ofertă.
Bineînţeles că nu numai americanii exportă îmbrăcăminte la mîna a doua. În lumea globalizată actuală putem vorbi de îmbrăcăminte SH multinaţională. Însăşi îmbrăcămintea SH nu mai e în totalitate propriu-zis de second hand, unele produse fiind noi, dar cu defecţiuni mai mici sau mai mari, altele fiind nevîndute şi ieşite din circuitul modei. Popularitatea magazinelor SH nu este, de asemenea, ceva specific României. La scară similară, fenomenul se petrece de pildă şi în Ungaria sau Polonia, două foste ţări comuniste, ca şi România, şi la un nivel mai mic, şi în ţările occidentale. Probabil că afacerea spune multe despre nivelul de trai şi puterea de cumpărare; sau despre societatea de consum care face ca aceeaşi marfă să fie de zece ori mai scumpă în mall decît într-un magazin second hand. Dar ceea ce pot remarca, cel puţin în privinţa României, este că îmbrăcămintea second hand a realizat saltul estetic de la uniforma cenuşie a pantalonilor şi puloverelor comuniste la ţinutele colorate şi diversificate, răspîndite pînă şi în localităţile izolate de la ţară. Acum, după ce saltul a fost făcut, încă mă uit cu uimire la imaginile cu mulţimea de protestatari din decembrie 1989, îmbrăcaţi ponosit şi fad, scufundaţi şi scoşi parcă dintr-un gri şters, omniprezent. Atunci, şi ani buni după aceea, românii nu puteau avea acces la hainele de tip occidental, iar îmbrăcămintea second hand a reuşit să iniţieze această tranziţie, încă neîncheiată. Astăzi, pînă şi cerşetorii noştri sînt mai bine îmbrăcaţi, bineînţeles, la mîna a doua, şi seamănă cu cerşetorii occidentali.
Afacerea cu haine a deschis drumul pentru alte afaceri cu produse second hand. Mai e şi mobila de mîna a doua – cum ar fi „canapelele din piele” –, adusă cu tirul din Franţa, Olanda sau Germania. E şi afacerea cu maşini second hand, cu care guvernele nu prea ştiu ce să facă. Zăgăzuirea ei e nepopulară, dar şi poluarea oraşelor e de luat în seamă. Site-urile de vînzări şi cumpărări de produse second hand – olx, publi24, lajumate şi altele care între timp au apărut şi au şi dispărut – au avut şi au parte de publicitate intensă. Extrapolînd puţin, cu riscul de a exagera, pot zice că şi apartamentele din blocurile vechi ale marilor oraşe sînt la mîna a doua. Ele au fost ale statului, dar regimul Iliescu le-a scos la vînzare la preţuri derizorii, transformînd populaţia într-o naţiune de proprietari. Şi tocmai astfel de apartamente formează acum grosul tranzacţiilor imobiliare ale particularilor. Pe scurt, „cei 25 de ani de la Revoluţie”, atît de număraţi şi cîntăriţi de ceva vreme încoace, s-ar putea numi şi anii noştri second hand.
Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.
Foto: wikimedia commons