Angelologia lui Dimchev

„Un tablou e o stare de fapt.” Ludwig Wittgenstein

În perioada 15 iulie - 5 septembrie 2011, expoziția Îngeri, semnată de artistul bulgar Ivo Dimchev, a fost găzduită de Casa Wittgenstein din Viena. Proiectat în anii `20 de filosoful austriac Ludwig Wittgenstein, acest edificiu este, începînd cu anul 1975, sediul Institutului Cultural Bulgar din Viena. Coregraf, actor, muzician, artist vizual, Ivo Dimchev (n. 1976) este creatorul unui număr impresionant de spectacole prezentate în toată lumea: spectacolul Som Faves este unul dintre cele 14 produse artistice selectate de juriul prestigiosului Festival de Teatru din Antwerpen, solo-ul său, Lili Handel, este nominalizat pentru premiile Bessie Awards de la New York, iar pentru cele mai recente spectacole ale sale, I-ON și X-ON, Ivo Dimchev a colaborat cu artistul vizual austriac Franz West, cîștigătorul Leului de Aur la Bienala de la Veneția din 2011. Expoziția Îngeri este un exemplu ideal de interdisciplinaritate, reprezentînd materializarea, prin intermediul artelor vizuale, a universului artistic complex al lui Ivo Dimchev.

Expoziția mi-a provocat o reconsiderare a modului în care relaționam cu ideea de înger. Într-un mod paradoxal, m-a reconciliat cu îngerii. Cu ani în urmă eram absorbită de studiul angelologiei, încercînd să îmi apropii natura acestor creaturi luptînd atît de ușor pentru Dumnezeu, apărîndu-i pe muritori cu o consecvență dincolo de înțelegere. Aceste ființe ale intervalului (așa cum am învățat de la profesorul Andrei Pleșu), atît de aproape de sfințenie, dar și de animalitate, în același timp mă fascinau și mă țineau departe. Mă temeam că îngerul meu păzitor putea fi un înger căzut, membru al unei echipe... adverse. Văzusem atîtea expoziții construite în jurul problematicii angelice, încît nu eram convinsă că Îngeri e un nume prea inspirat. Simțeam nevoia unei noțiuni specifice alături de conceptul de îngeri. Dar mai întîi trebuia să mă conving dacă aceasta era o problemă reală.

Expoziția este organizată pe două planuri. Primul nivel, la parter, patru camere. Celălalt nivel, subsolul. Nu eram în căutarea unui concept curatorial cu orice preț, dar nu am rezistat tentației de a descoperi un anumit statut al îngerului în contextul expoziției. Numele mi-a direcționat privirea către căutarea unor sensuri legate de idea de înger. Iată o mostră a modului în care am perceput și interpretat, cu vădită intenționalitate în acest sens, importanța îngerului în universul vizual al lui Ivo Dimchev: o păpușă aparent carbonizată, pe un scaun. O recunosc, este o piesă din decorul spectacolului We.art.dog.come, creat tot de el anul trecut. De o parte și de alta a păpușii, două tablouri care pot sugera ușor un fum luciferic ce urcă spre cer, după cădere. În spatele păpușii, un perete acoperit cu picturi foarte mici. Îngerul căzut carbonizat, pe tronul său, lăsînd în urmă butaforia strident colorată a unui paradis în care nu mai avea loc. Evident, nu pot despărți ceea ce văd în expoziție de ceea ce Ivo Dimchev creează pe scenă, pentru simplul motiv că îmi este prea clar faptul că atunci cînd cineva pictează, desenează sau exteriorizează în imagini fixe ceea ce are de spus, ne trimite în culisele imaginarului său.

Orice abordare a acestei expoziții, fie ea estetică, ontologică sau pur și simplu speculativă trebuie să se afle într-o puternică relație cu toate celelalte compartimente artistice ale universului autorului. Expoziția este versiunea (aproape) nemișcată a dinamicii prezente în spectacolele lui Ivo Dimchev. Din punct de vedere estetic, expoziția pare a fi construită în jurul principiului de camera obscura. Multe picturi și desene sînt în mod esențial create ca negative a ceea ce reprezintă realmente, filme ce așteaptă să fie developate de către fotograf. Numai că, în acest caz, fotograful nu e neapărat autorul, ci privitorul. Din perspectivă ontologică, îngerii lui Dimchev nu sînt foarte departe de ceea am fost obișnuiți să înțelegem ca fiind natura îngerului. Mi s-a părut a fi chiar o abordare realistă (în pofida mijloacelor atipice de materializare), chiar mai realistă decît cea întîlnită în inconografii. Îngerii din icoane sînt de obicei reprezentări antropomorfice ale unor entități celeste. Îi vedem în această formă pentru că natura lor e mediată de pictor și transformată într-o creatură androgină. Îngerii nu pot fi văzuți de ochii nepregățiți ai muritorilor în mod direct, exact așa cum sînt. E ca și cum cineva ar privi direct în soarele arzător. Aceasta ar fi întîlnirea nemediată cu îngerii, o experiență vecină cu orbirea, care ar distorsiona imaginea îngerului și l-ar arată prin filtrul durerii privitorului. În acest sens, îngerii lui Ivo Dimchev sînt reali: ei sînt imagini văzute de ochi ce au privit direct spre îngeri, de retine arse de natura lor transcendentă. Dacă sîntem de acord cu ceea ce afirmă Wittgenstein (doar sîntem în casa lui), o pictură este o stare de fapt. Picturile lui Ivo Dimchev sînt stări de fapt, nu metafore ale unor entități din altă lume. Stări de fapt în sensul reprezentării unor ființe reale privite în esența lor de creaturi imposibil de privit și nu transfigurări ale unor instanțe sfinte, străine de percepția comună.

Ce fel de îngeri sînt aceștia?

Pe de altă parte, întrebarea rămîne: este această expoziție despre îngeri? Și dacă da, ce fel de îngeri sînt aceștia? Vedem mostre din universul artistic și personal al lui Ivo Dimchev, amprente puternice al imaginarului său, de exemplu o cutie muzicală. O cutie mare, ca o vitrină plină cu lopeți scufundate într-o lumină violet. Din cutie se aude muzică, iar emoția percepției expoziției se schimbă cu fiecare cîntec diferit. Muzică orientează privirea vizitatorului, schimbîndu-i perspectiva de fiecare dată și forțîndu-l să privească tablourile și obiectele din expoziție din unghiuri emoționale distincte. Acest mod de a privi expoziția se află în strînsă legătură cu universul interpretativ al lui Ivo Dimchev. Fiecare perspectivă deschisă de cîntece diferite reprezintă încă o situație scenică. Muzica este elementul care introduce o dublă dinamică în cadrul expoziției: dinamica percepției privitorului și dinamica interioară a picturilor. Cutia muzicală cu lopeți poate indica un simbol funerar, dar nu m-aș grăbi să fiu de acord cu această perspectivă. Mie mi s-a înfățișat ca o colecție de posibilități de a fora în imaginarul autorului, o atingere puternică a conceptului expoziției, pentru că ea e construită în concordanță cu o structură psihanalitică: la nivelul superior putem să vedem camere matematic amenjate, populate cu picturi și obiecte ordonate cu mare grijă. Subsolul este plin de picturi a căror dispunere se supune unei logici diferite, ca o tornadă a subconștientului. Fără îndoială, există o relație puternică între cele două planuri. Ceea ce vedem la niveleul superior este lumea logic construită, rezultată din realitatea expusă în subsol, ca o colecție de imagini conștiente, răsărite din solul subconștientului.

Angelologia lui Dimchev este autobiografică într-o asemenea măsură, încît devine universală într-un mod extrem de subtil (tot ce este spus la modul autentic personal nu are altă cale decît să devină ceva universal). Acest tip de angelologie m-a reconciliat cu îngerii, poate pentru că mi-a revelat un nou nivel de percepere a ideii de înger. Vizitînd expoziția, mi-am amintit un verset din Vechiul Testament, în care era vorba de străinul care însoțește omul pe drumul său. Întotdeauna am simțit că trebuie să fie vorba de un străin lăuntric care poate lua nenumărate forme. Străinul launtric la care putem avea acces sau spre care ni se poate bloca drumul. Acest străin poate fi un înger care se scaldă în muzica sufletului fiecăruia din noi, sau se ascunde într-o lumină ce nu poate fi privită direct fără pericolul orbirii sau al unei dureri greu de suportat. Acest tip de construcție personală/transpersonală mi-a fost revelat de Îngerii lui Dimchev.

Gina Şerbănescu este critic de arte vizuale.