Analiză spectrală. Un poem de manual

19 noiembrie 2011   Dileme on-line

ies rar şi cînd ies pereţii tremură tot mai vlăguiţi
după efortul expulziei. într-o zi
n-or să mai aibă destulă putere să-şi
împingă fătul afară de tot.

aici numai patul mai are puţină căldură umană.
şi eu dorm şi mă scufund în saltea şi ea mă
îmbucă tot mai de sus, de
umeri, de ceafă, de piept.

şi dorm acum pentru că mîine urmează
şi mîine să dorm şi în molusca pernei
nu mai contează dacă eu sînt eu sau eu –

salteaua se umflă şi mă scufundă încet în
întunericul ei dulce, fără speranţă, fără vedere,
se-nchide deasupra şi se lipeşte ca un plic la căldură,
placenta cearşafului abia mai îngăduie răsuflarea

şi mircea strigă trezeşte-te, dar eu nu-l mai aud
trezeşte-te, zice, dar eu nu.
la ce m-aş trezi şi cu ce-aş mai rămîne
dacă m-aş trezi în întregime?


Înainte de Revoluţia din 1989, în sistemul închis şi ideologizat în care literatura noastră trebuia să subziste, fiecare apariţie editorială importantă devenea un eveniment cu mare impact cultural şi social. Debuturile unor nume ca Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Mircea Dinescu sau Mircea Cărtărescu au fost îndelung şi elogios comentate, autorii trecînd rapid, prin filtrul criticii de întîmpinare, în conştiinţa publicului mai larg. „Şaizeciştii” au intrat, încă de tineri, şi în manualele şcolare.

Treptele dobîndirii acestei popularităţi s-au rărit dramatic (pentru scriitori) şi s-au supraînălţat semnificativ după 1990, cînd interesul pentru poezie şi pentru literatură, în general, s-a văzut concurat de noile preocupări politice şi civice; şi cînd televiziunea, ziarele, internetul societăţii deschise au devenit mijloace facile de comunicare. Cu atît mai importantă este, în context, afirmarea lui Ioan Es. Pop în anii ’90, ani deloc favorabili receptării poeziei. Primul său volum, Ieudul fără ieşire (1994), din care face parte şi poemul de mai sus, a fost primit cu entuziasm de critici din generaţii şi de orientări estetice diferite. Cu toate diferenţele dintre ei, aceştia au vorbit – la unison – despre originalitatea tînărului creator.

O originalitate frapantă, manifestă nu atît la nivelul prim al limbajului (fiindcă lexicul utilizat e unul comun, cu expresii şi cuvinte familiare), cît la cel al asocierii între imagini făcute să intre în raporturi noi. Se observă imediat capacitatea poetului de a forţa limitele reprezentării, întorcînd realitatea pe dos ca o mănuşă şi obligînd-o să urmeze tiparele enigmatice ale unei viziuni întoarse. În fundal adeseori, uneori chiar într-un „direct” al actualizării neaşteptate, descoperim aici şi o meditaţie gravă asupra existenţei, cu sensurile ei pierdute şi trudnic redescoperite.

Ioan Es. Pop nu gustă şi nu practică jongleria, prestidigitaţia de cuvinte. Cîteva calambururi, nu prea reuşite, vor apărea abia în volumul Petrecere de pietoni (2003). În majoritatea poemelor sale există o tensiune aproape insuportabilă, un efort teribil de a percepe gramajul exact al vieţii şi al morţii. E un balans între cele două lumi; şi se vede bariera spre care sîntem împinşi cu fiecare clipă a existenţei, prin apropierea noastră de exit.

Decorul cotidian, social, gesturile cele mai fireşti, rutina inserţiei în viaţa diurnă sînt privite şi analizate spectral, dintr-un unghi expresionist, căpătînd contururi terifiant-fantasmatice. O banală ieşire din casă este percepută ca o naştere dureroasă, pereţii locuinţei tremurînd „tot mai vlăguiţi” în urma „expulziei” fătului. Patul îi strînge ocrotitor trupul, iar cearşaful figurează placenta maternă.

Somnul (în  alte rînduri, dimpotrivă, starea de veghe) va introduce personajul într-o lume de o stranie densitate, suspendînd regulile cunoscute şi comutînd perspectiva. Trezirea la realitate ajunge să fie echivalentă cu o sărăcire, o împuţinare, o pierdere a substanţei eului.

Sensul devitalizării este complet răsturnat. Viaţa obişnuită, comună, constituie de fapt o peliculă foarte subţire, în culori doar aparent vii. Dincolo de rutina ei, de convenţiile comportamentale şi de regulile adecvării la diversele coduri sociale, există o subrealitate abisală şi arhetipală, un eu profund, hrănit de întunericul cald, care ne conţine pe toţi.

Dublul personajului liric, acel „mircea” grafiat, ca peste tot în poezia lui Ioan Es. Pop, cu literă mică, îi strigă fratelui de carne şi sînge să se trezească, să iasă la lumina zilei. Însă protagonistul (ca şi poetul care l-a creat) îşi reprezintă viaţa curentă într-un mod mortificant, văzînd tocmai în „somnul cel de moarte” infinitele posibilităţi ale fiinţei şi mediul ei propice.

În somnul dulce al morţii se scaldă şi multe versuri eminesciene, iar Cioran a făcut din „inconvenientul de a te fi născut” cheia de boltă a unei filozofii personale şi amare, de „dandy al vidului”.

De la detenta metafizică, desprinderea de planul realităţii a autorilor romantici, la regresia disperată a modernilor spre căldura pîntecului matern: iată un traseu jalonat şi de poemele lui Ioan Es. Pop, în ce au ele mai caracteristic şi mai expresiv.

Fotografie de Ion Cucu

Mai multe