Amuzamentul dilematic

(Apărut în Dilema, nr. 400, 13 octombrie 2000)

Nu numai că îmi place să fiu redactor la Dilema, dar - iertare pentru verbul scandalos care urmează - mă şi amuză. Nici mohorîta presă a partidului unic, nici catastrofica presă a zglobiului nostru pluripartitism nu suportă şi nu îngăduie acest termen ce pare, în subtextul lui, mai deşănţat decît vulgaritatea evidentă, zilnică, a „primei pagini”. Cum să fie amuzant a scrie la un ziar serios... şi ce ziar nu e serios în România? Mai bine (un ziar) mort, decît amuzant! Dar, după părerea mea, fără amuzament meseria asta de gravă responsabilitate devine o slujbă tinzînd spre plictisul ţeapăn. Un bun ziarist - dacă mi se permite să exagerez conştient şi visător - trebuie să tindă spre formula extraordinară în care un dirijor englez a cuprins arta lui Mozart: o maximă seriozitate tratată cu maximum de humor. Cui i se pare dificilă ca înţeles sau inadecvată la obiect (cum să fie mozartian un jurnalist român?) îi propun o idee a unui personaj dintr-o piesă a lui Sartre: „un ziar se face dansînd”. E printre puţinele idei ale lui Sartre care i-au plăcut integral directorului nostru fondator, dlui Andrei Pleşu; o repeta încîntat, ea întîlnindu-se cu una din primele sale cerinţe către corpul nostru redacţional şi coregrafic: o bună dispoziţie intelectuală şi sufletească în abordarea tuturor contrarietăţilor, o „permanentă” bună dispoziţie, mai „permanentă” decît revoluţia mondială şi, poate, mai revoluţionară decît aceea. Cu dl Andrei Pleşu ajunsesem - şi aşa a rămas! - să-i simpatizăm (în sensul caragialian...) chiar pe cei mai duri morocănoşi, cu condiţia să fie naturali, stăpîni pe ştiinţa supremă - aceea de „a nu bate capul” - şi, mai ales, expresivi în limba română. Există asemenea mohorîţi - extrem de amuzanţi.

Pentru spiritele foarte severe, să precizez că nu se dansează - la propriu - în redacţia Dilemei, ba mai mult: nu se discută ce dansuri preferă fiecare, dar amuzamentul - fără să primeze ca anecdota la „Junimea” - nu lipseşte, cum nu lipsesc bîrfa, discreţia, politeţea (cu oroarea ei faţă de trivialităţi), politica, apolitica; mai zilele trecute, dl Adrian Cioroianu mi-a propus să ţin un curs de istorie a apolitismului românesc; nu m-aş încumeta: cu apolitismul e ca şi cu melodrama - plăcută de trăit, neplăcută de citit.*

Ceea ce mă înveseleşte sistematic, ca redactor la săptămînalul nostru de tranziţie (subtitlul pare nemuritor...) este zvonistica, foarte sigură pe ea, cu privire la ideologia şi opţiunile partinice ale Dilemei. În fiecare săptămînă sîntem cînd „evident de dreapta”, cînd „evident de stînga”. E deja o mecanică în etichetare şi stigmatizare care, placată pe viaţa de fiecare zi a redacţiei, nu poate naşte - conform sfintei Constituţiuni intelectuale - decît rîsul. Sînt oameni de stînga - stînga aceea ce se vrea inteligentă - care ne-au comunicat brutal că după numărul consacrat Pieţei Universităţii nu vor mai citi Dilema; n-am căzut pe jos de uimire, dimpotrivă, ne-am ţinut bine pe picioare, fiindcă exact în acea zi, două-trei telefoane protestaseră vehement, pe aceleaşi texte, la derapajul nostru pe stînga; ţine de un oximoron imposibil de digerat posibilitatea de a face politică apartinică sau, şi mai corect: ironică. Ironia scoate din minţi şi din pantofi pe orice responsabil cu soarta ţării, inclusiv a omenirii, numai de a lui nu, fiindcă el „nu contează, e un nimic”...

Cele mai recente delicte de amuzament au fost două; un amic din străinătate, posedat de o tenacitate aproape stîngistă în a se afirma ca om de dreapta, a putut să-l întrebe pe unul dintre noi: „Cum dracu’ v-aţi adunat acolo în spiritul ăsta ambiguu?”. I s-a răspuns: „Aşa sîntem noi, ţărani mijlocaşi!” Invers, un profesor universitar, recunoscut de stînga, căruia i s-a solicitat o colaborare pentru o temă viitoare a Dilemei , nu şi-a ascuns ezitarea: „Mi s-a părut că sînteţi de dreapta... de ce-mi cereţi să vă scriu?” Redactorul nostru şef i-a răspuns - cum se zice - talmudic: „Aşa sîntem noi, nişte oameni de dreapta care nu putem trăi fără oameni de stînga”.

De unde şi bucuria liniştită a surîsului meu: nimeni nu ne-a sunat/înjurat/înfierat că n-am fi democraţi! E clar - ca un triolet mozartian - de ce: democraţia nu e obsesia nici unui partid de dreapta sau de stînga! Noi, la Dilema , alta nu avem. E ceea ce îmi asigură seriozitatea amuzamentului.

* Recomand apăsat cele două pagini din România literară (nr. 40/2000) în care Mario Varga Llosa, analizînd Doamna Bovary, aduce melodramei un elogiu demn de ceea ce el însuşi numeşte „orgia lecturii".