Am un prieten care nu se poate dezlipi de telefon
Ce faci dacă ai un prieten care stă toată ziua cu telefonul în mînă, care nu se poate dezlipi de acele aplicații de socializare pe care le folosește chiar și cînd ieșiți în oraș și care devine din ce în ce mai trist și mai retras? Există oare o legătură între această introvertire și viața trăită aproape exclusiv online?
Uneori, pare că trăim cu toții ca Alice în Țara Minunilor: un click și am căzut în vizuina iepurelui, unde ne așteaptă o lume de minunății, care se transformă după interesele, curiozitățile, preferințele noastre. Lumea virtuală complică enorm limitele dintre real și imaginar. E o lume pe care noi, oamenii, am creat-o, dar care trăiește în afara noastră. Și e fascinantă, mai ales pentru persoanele care, din diferite motive, au dificultăți în a relaționa față în față cu ceilalți. În spatele ecranului, anxietățile legate de cum voi fi perceput, respingere, judecată, critică, se diminuează, în timp ce curajul, agresivitatea, puterea opiniei sînt încurajate de anonimat. Imaginea pe care o proiectez interacționează cu imaginea celorlalți. Ar fi simplist și neadevărat să spunem că relațiile sociale online sînt false sau inexistente.
Unele studii sociale demonstrează faptul că persoanele care petrec mult timp pe site-urile de socializare – și pe diferite aplicații – se declară mai lipsite de energie, mai plictisite și mai deprimate. Întrebarea rămîne însă: de unde vine acest lucru? Oare oamenii care petrec atît de mult timp online ajung să fie deprimați, triști, însingurați, sau mai degrabă cei care sînt deja triști și însingurați sînt mai dispuși să petreacă mai mult timp pe site-urile de socializare? Cine a fost mai întîi? Oul sau găina virtuală? E posibil ca ambele variante să fie adevărate. Pe de o parte, faptul că petrecem mult timp online vizualizînd imagini interesante, laudative, care fac să pară cumva viața celorlalți mai interesantă, ne poate întrista, însă e la fel de probabil ca motivul pentru care sîntem acolo atît de des să aibă de-a face tocmai cu faptul că ne simțim însingurați, străini în propria viață, copleșiți de ceea ce ne doare.
Adesea, ecranul devine un mijloc de a evita viața reală. Ne conectăm la lumea online, căutăm să intrăm în relații virtuale tocmai pentru a evita emoțiile care au devenit prea mari și prea grele pentru a mai putea fi tolerate. Rușinea, vinovăția, gelozia, invidia, regretul, resentimentele care sînt activate în relație cu ceilalți pot fi copleșitoare. Situațiile cînd trebuie să ne confruntăm cu proprii demoni interiori, cu dezamăgirile și eșecurile noastre, devin atît de greu de suportat, încît pur și simplu preferăm să ne amorțim pentru o perioadă. Conectați la lumea virtuală, atenția ne este distrasă de la noi înșine, iar amorțeala degetului mare pe telefon e minoră comparativ cu cea sufletească.
Ce anume putem face cînd observăm această tristețe la un prieten care petrece atît de mult timp pe rețelele de socializare? Cu siguranță, orice „predică” pe care am putea să i-o ținem, referitoare la efectele pe care le are o aplicație sau timpul petrecut online asupra „sănătății” sale, se va ciocni de o defensivă puternică. Nu numai că nu ajută, dar este un mijloc sigur prin care ne alăturăm lungului șir de oameni în prezența cărora se simte inadecvat, eșuat, neacceptat.
Dacă avem ceva de dăruit, putem să ne asigurăm că rămînem conectați la prietenul nostru, că am făcut ceva pentru a-l asigura că ne interesează ceea ce i se întîmplă și că ne dorim să ocupăm poziția unui prieten cu care el să se simte confortabil să fie vulnerabil. Pentru care nu trebuie să pozeze, pentru care nu trebuie să fie „cea mai bună variantă”, să nu fie nevoit să demonstreze într-una că e la fel de bun, precum îi vede pe „ceilalți”. Cînd o relație devine locul spre care ți-e drag să te îndrepți, în care te simți acceptat și în siguranță, cînd ai în preajmă oameni care scot la iveală ce e mai bun din tine, atunci, nevoia de a evada e mai scăzută și ancorele în realitate sînt mai puternice.
Zenobia Niculiță este psiholog.
Foto: flickr