Am întîlnit germani fericiţi (dar nu ştiu dacă toţi erau nemţi!)
Într-una dintre amiezile mele berlineze recente, mi s-a oferit ocazia savuroasă de a prezenta un film documentar despre istoria României unui public germanofon – ale cărui impresii, la final, urmau să fie în mod evident diverse. În sala frumos furniruită a Institutului Cultural Român din Berlin erau oameni cîteva zeci, adunaţi la ceas de înserare. Am întîlnit pe de-o parte berlinezi care nu cunoşteau prea mult România, dar care ştiau bine, din istoria propriei lor ţări, ce-a însemnat Al Doilea Război Mondial – sau comunismul. Apoi am întîlnit cîţiva oameni care se născuseră pe pămînt românesc şi care plecaseră cîndva în anii ’70-’80, din motive evidente astăzi. Şi totodată am întîlnit germani mai tineri, născuţi prin diverse colţuri ale României şi pentru care România este un soi de creatură îmbrăcată într-un abur de nostalgie (“Germanii sunt nebănuit de sentimentali”, îmi spunea odată dna Georgeta Dimisianu şi cred că aşa e), o ţară oarecum încremenită prin primii ani ’90 – ani prin care aceştia din urmă, pesemne, au plecat din ea.
După conferinţa de la ICR, dl ambasador Lazăr Comănescu mi-a făcut supriza unei cine cu totul şi cu totul (de patru ori) speciale. Speciale (unu) prin prezenţa a două încîntătoare doamne – dna Cristina Hoffman şi dna Comănescu –, speciale (doi) prin menu-ul restaurantului cu specific italian de pe o stradelă din Estul Berlinului, prin paginile căruia creveţi, langustine şi alte vietăţi de gen înotau într-o mare liniştită de vinuri albe, ulei de măsline şi rozmarin stropit cu suc de lămîie (credeţi-mă: combinaţia e mai bună decît sună la o primă lectură); o cină specială (trei) pentru că vizavi de mine e aşezat dl Dan Nuţu, cel care era deja un mare actor pe cînd eram eu junior şi care acum, pe cînd eu am mai crescut ceva, se încăpăţînează să rămînă incredibil de tînăr; la un moment dat, cînd am ieşit cîteva minute în poarta restaurantului (în interior nu se fumează), am fost încîntat să surprind mişcările de licean ale stimabilului domn Nuţu (cred că i se trage de la binecuvîntările peştilor din bălţile germane pe care, din cîte-am auzit, nu prea reuşeşte să-i prindă – deşi persistă în încercări); în fine, o cină specială (patru) şi dintr-un motiv asupra căruia voi rămîne discret, pentru că nu e obligatoriu să afle toată lumea unde ne-am băut noi ceaiul digestiv după aşa o coproducţie româno-germano-italiană.
Ba încă, apropo de neamuri, aş mai putea aminti ceva: taman pe cînd dădeam la final să ieşim din acest restaurant, chelnerul care ne servise toată seara a venit la noi şi, cu un oarecare entuziasm, a prins a ne spune: Io... armân... Sîrbia, io nu vorbeşte... romineşte..., papu vorbeşte..., io... Dragan şi alte cîteva cuvinte, din care am dedus că fusese foarte sensibilizat de toate hohotele şi bancurile (evident, decente) pe care le auzise la masa noastră.
[[[ Berlineze (3) ]]]
Vă propun să trecem acum la lucruri ceva mai intelectuale (deşi, fie vorba între noi, nu văd ce poate fi mai intelectual decît o combinaţie potrivită de oameni, o masă bună, un vin bun, un ceai bun, un parfum bun şi cîteva idei). Voi pleca de la o frază din Thomas Mann, pe care mi-o reaminteşte un articol de gazetă: spunea el la un moment dat că doar două căi se deschid în faţa Germaniei: fie ea se va europeniza, fie Europa se va germaniza. Să mai fie valabilă această idee?
La un moment dat, cum mergeam eu de la Vest la Est pe lungul bulevard Kufürstendamm, la intersecţia cu strada Von Clausewitz numai ce aud dinspre carosabil un zgomot ce părea a se rostogoli huruind, tot mai aproape, tot mai aproape, vine, vine, calcă totul în picioare etc. Nu erau şenile de tancuri şi nici tălpi de soldaţi în pas de gîscă: ci era doar un puştan ce înainta cu viteză într-o maşină decapotabilă din care răzbătea, pe ritm de house, o suită de game ce-ar fi desfundat aprig şi mortal pînă şi timpanele lui Beethoven. Sau: tot pe acel bulevard, într-o amiază, pe la şase-şapte, numai ce văd o coloană de cîteva maşini cu cocarde şi flori lipide pe capote, înaintînd victorioase şi voios claxonînd din loc în loc, ca să afle toată lumea că urmează să se petreacă nuntă mare în cartier.
Necunoscînd foarte bine Germania, eu credeam că astfel de extravaganţe sunt proprii numai altora. Iată că le-am văzut şi acolo, după cum am văzut pictori la minut, vorbind turceşte, care-ţi fac portretul instant prin diverse piaţete; sau thailandeze micuţe care în cinci minute îţi prepară un prînz baletînd printre nişte boluri cu diverse sosuri şi fierturi (habar n-am ce pun acolo, dar nu e tău); sau polonezi, sau ruşi, sau români, sau indieni sau greci sau aproape orice vă puteţi imagina (nu, n-am văzut nici o domnişoară eschimosă – dacă asta vă întrebaţi acum). De unde m-aş fi aşteptat, cu ani în urmă, ca Berlinul să fie tăcut ca un colegiu apostolic şi sobru ca un general prusac, iată-mă-s cum la fiecare vizită bag de seamă un oraş tot mai viu, mai colorat şi mai globalizat. Nu, nici Germania nu se va europeniza şi nici Europa nu se va germaniza: ci toată Europa (inclusiv Germania) va căpăta graiuri şi culori pe care bunicii noştri nici nu le-ar fi visat.
Cît priveşte crăpcenii pe care-i aleargă dl Dan Nuţu în van, a lor va fi împărăţia bălţilor europene – măcar pînă cînd, prin cine ştie ce spori, vor ajunge şi-acolo niscava fitofagi de pe alte continente şi se va da startul mondializării de printre nuferi şi printre trestii.