„Am avut nouă draft-uri de scenariu” – interviu cu regizorul Paul NEGOESCU

Povestea unui pierde-vară este cel de-al treilea lungmetraj pe care îl semnează regizorul Paul Negoescu, o comedie romantică despre fuga de maturizare, frica de angajamente, glorificarea unei tinereți eterne.

De ce acest story?

E un subiect care mă preocupă de mai mult timp. Primul meu film (O lună în Thailanda) aborda aceeași temă, dar cu un personaj cu vreo 10 ani mai tînăr. Sînt lucruri pe care le observ la oamenii din jurul meu și care m-au bîntuit pe mine ani de zile. După O lună în Thailanda n-am simțit că m-am vindecat de subiectul acesta – acum simt că da, că pot trece mai departe.

Cu filmul anterior, Două lozuri, succesul de public a fost mare. Credeţi că se va capitaliza și la acesta?

Nu știu ce să zic. Privind rezultatele de box-office, aș zice că mai degrabă nu. Probabil contează pentru public lucrurile astea, dar într-o mică măsură. Noi am scris, la cererea distribuitorului, pe trailerul filmului și pe unul dintre afișe: „de la realizatorii filmului Două lozuri”, în speranța că măcar o parte din spectatorii care au văzut Două lozuri vor veni să vadă și Povestea unui pierde-vară, dar din discuțiile avute cu spectatorii după proiecții am realizat că lucrul ăsta contează destul de puțin. Doar o foarte mică parte din public știa că noi făcuserăm și Două lozuri, mulți nici nu se uită la trailere sau nu se uită cu atenție la ele.

Protagonistul filmului, Petru, este profesor de matematică la Politehnică și trăiește în București. A trecut puțin de 40 de ani, dar încă își trăiește experiențele amoroase. E și nu e într-o relație. Prietenii săi sînt simpatici și visători. V-a fost frică de clișee? Cum le  gestionați?

Nu mi-e frică de clișee, chiar îmi place să mă folosesc de ele. Clișeele sînt OK atîta timp cît nu te rezumi doar la ele, ele ajută spectatorul să se integreze mai ușor în poveste, dar trebuie să ducă totuși undeva, să nu rămână la un nivel banal și previzibil.

Filmul amintește de poveștile romanțate și ironice ale lui Woody Allen. E printre regizorii care vă plac?

Îmi plac filmele lui, chiar și cele considerate mai nereușite. Nu e neapărat regizorul meu favorit, dar face un gen de cinema serios și, în același timp, lejer, care-mi place destul de mult. A fost o decizie deliberată să-i pastișăm opera, mai mult ca un omagiu, dar și pentru că se preta subiectului. Pînă la urmă, de ce n-ar fi în regulă să mai pastișăm și alți regizori, nu doar pe regizorii consacrați ai NCR?

Ați găsit ușor tonul filmului?

Am avut nouă draft-uri de scenariu cu totul alt registru (și anume unul mult mai întunecat și mai frust, total lipsit de orice intenție umoristică), iar al zecelea (și ultimul) a fost scris avînd în minte tonul ăsta mult mai lejer. M-am gîndit că ușurînd tonul se va crea un contrast mai puternic față de tema filmului și asta îl va face mai interesant, pentru că după vreo trei ani de scris și rescris scenariul îmi cam pierdusem din interesul pentru proiect. Și, avîndu-l pe Woody Allen ca reper, n-a fost foarte greu să găsesc noul ton al filmului.

a consemnat Ana Maria SANDU