Al treilea pol

5 septembrie 2017   Dileme on-line

Experienţa politică de după 1989 a consacrat în România doi poli de putere: unul grupat în jurul preşedintelui, celălalt în jurul prim-ministrului. Presa a găsit şi o formulă sintetică şi uşor puerilă pentru acest dualism dinamic: „lupta dintre palate”. E o expresie care se foloseşte de numele sediilor administrative ale Preşedinţiei şi Guvernului, Palatul Cotroceni, respectiv Palatul Victoria.

Totul a pornit de la momentul fondator al confruntării dintre Ion Iliescu şi Petre Roman, cînd s-a oficiat pentru prima oară actul ritualic al sacrificării premierului. Modelul s-a păstrat de atunci încoace, preşedintele fiind în general în ofensivă, iar premierul în defensivă. A fost ca şi cum numirea prevăzută în Constituţie a premierului de către preşedinte ar fi creat un ascendent permanent al celui din urmă asupra primului şi ar fi imprimat originea şi direcţia viitoarelor presiuni politice, indiferent de locatarii palatelor. De asemenea, în stabilirea raporturilor, un rol a avut şi „complexul de inferioritate” al premierului, dezvoltat din cauza faptului că preşedintele e ales, pe cînd premierul e numit. Și ar mai fi și simplul fapt că premierul e cel ce face și decide, are un rol executiv mai bine definit, în vreme ce președintele a oscilat mai mereu între rolul onorific de mediator, cel simbolic de reprezentant al statului și cel aleator de șef al forțelor armate, al diplomației și al serviciilor secrete. Astfel, reproșurile la adresa premierului se pot contura mai lesne și se pot lansa mai repede.

Apartenenţa la aceeaşi zonă politică a preşedintelui şi a premierului nu garanta amiabilitatea relaţiei dintre cei doi. De exemplu, cazul relaţiei dintre Emil Constantinescu şi Radu Vasile. După cum situarea pe poziţii politice aparent adverse nu înseamnă neapărat război: vezi situaţia din prezent dintre preşedintele Iohannis şi premierii PSD. Configurarea raporturilor ţine mai degrabă de profilul personajelor politice implicate şi de chimia dintre ele. Traian Băsescu nu s-a împăcat nici cu „aliatul” Tăriceanu, nici cu „adversarul” Ponta. L-a acceptat în schimb pe Emil Boc, care i-a cedat o mare parte din suzeranitatea lui de premier. Pe o cu totul altă bază s-a plasat în schimb cordialitatea dintre Ion Iliescu şi Nicolae Văcăroiu, doi politicieni care vorbeau aceeaşi limbă veche într-o lume care, după gustul lor, se schimba prea repede. În vreme ce acalmia dintre Iliescu şi Năstase izvora şi dintr-un soi de condescendenţă a ultimului faţă de primul. A fost atunci unul dintre rarele cazuri în care de fapt premierul dicta, preşedintele aflat la ultimul mandat bazîndu-se mai mult pe inerţie şi pe prestigiul din partid.

S-ar putea spune, probabil, că sîntem în faţa unei contribuţii originale a democraţiei de după 1989 la istoria politică a României. Nu m-aş grăbi; în mare, aceeaşi bipolaritate s-a manifestat şi în timpul monarhiei, perioadă în care regele, ca şi preşedintele de azi, avea the upper hand asupra premierilor. Un moment singular al relaţiei monarh – premier din acea perioadă a fost refuzul lui Petru Groza de a da curs cererii Regelui Mihai de a demisiona, dar atunci ţesutul politic intern era intens deformat de sovietici. Dacă aş forţa puţin, aş putea spune că inclusiv pe vremea lui Ceauşescu era o oarecare polaritate, „cabinetul 1” al preşedintelui şi „cabinetul 2”, nu al premierului, ci al prim-viceprim-ministrului Elena Ceauşescu. Probabil că singura perioadă, de altfel foarte scurtă, în care în România modernă a existat un singur pol al puterii a fost în ultimii ani ai regimului Gheorghe Gheorghiu-Dej, după ce acesta şi-a eliminat potenţialii concurenţi, Lucreţiu Pătrăşcanu şi Ana Pauker.

Însă evoluţiile politice recente au creat premisele pentru alterarea modelului bipolar tradiţional. Un politician promovat de cel mai puternic partid al momentului nu a putut deveni pînă acum nici preşedinte, nici premier, din cauza unor restricţii judiciare. Aşa că Liviu Dragnea, căci despre el e vorba, îşi exercită şi puterea, şi influenţa din afara funcţiilor administrative. Astfel că pe lîngă cei doi poli consacraţi, preşedintele şi premierul, a mai apărut unul, al şefului de partid de guvernămînt. Circumstanţial, al treilea pol tinde să uzurpeze polii consacrați, e drept, pe un fond particular de pasivitate politică al președinției. Dovadă că ultima tensiune politică dintre poli nu s-a consumat între preşedinte şi premier, ci între fostul premier Grindeanu şi Liviu Dragnea. Într-un fel, al treilea pol acţionează acum în felul în care preşedintele Băsescu acţiona în numele Guvernului, fără să poată fi tras la răspundere din punct de vedere moral și/sau administrativ din moment ce nu ocupă efectiv funcţia în numele căreia îşi exercită puterea. Ce e clar e că există un decont electoral şi pentru acest gen de acţiuni, aşa cum s-a văzut în cazul fostului preşedinte Băsescu.

Cu toate acestea, nici de această dată nu ne aflăm în faţa unei noutăţi. Tiparul celui de-al treilea pol se poate distinge și într-o altă ţară est-europeană, Polonia. Sînt multe asemănări cu situația din România, dar și deosebiri semnificative. Ca și aici, în Polonia șeful partidului de guvernămînt imprimă din umbră direcția liniilor guvernamentale majore. Jarosław Kaczyński, liderul partidului polonez Lege și Justiție (PiS), merge în fiecare dimineaţă nu la preşedinţie şi nici la guvern, ci la sediul formațiunii sale, aflat într-o clădire de birouri din Varşovia. Ca și Liviu Dragnea, este deputat, dar nu și președinte al deputaților, precum politicianul român. Ambii ar fi condus partidul la victorie în ultimele bătălii electorale, dar în plus, Jarosław Kaczyński e moștenitorul capitalului politic al fratelui său geamăn, Lech Kaczyński, care a murit în tragedia aviatică din 2010 de la Smolensk. O altă diferență dintre ei este că pe cînd Jarosław Kaczyński se ține voluntar deoparte de funcții, Liviu Dragnea nu și-a ascuns regretul că nu poate deveni premier, o funcție despre care crede că i se cuvine.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.

Foto: adevarul.ro

Mai multe